Avocat divort Bucuresti

avocat divort Bucuresti

Potrivit dispozitiilor art. 373 Cod civil divortul poate avea loc:

1. Prin acordul sotilor, la cererea ambilor soti sau a unuia dintre soti acceptata de celalalt sot;
2. Atunci cand, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila;
3. La cererea unuia dintre soti, dupa o separare in fapt care a durat cel putin 2 ani;
4. La cererea aceluia dintre soti a carui stare de sanatate face imposibila continuarea casatoriei;

Intrebare:

Cum divortezi in Romania daca ai domiciliul in strainatate?

Raspuns avocat divort Bucuresti:

Daca atunci cand te afli in Romania procedura divortului este clara, avand posibilitatea de a divorta la notar sau la ofiterul de stare civila, atunci cand esti in afara tarii procedura divortului se complica, singura posibilitate fiind instanta de judecata.

Mai mult, conform dispozitiilor aplicabile in materie, prezenta sotilor nu este obligatorie, ei putand fi reprezentati de un avocat mandatat special in acest sens, insa cu obligatia de a face dovada resedintei sale din strainatate.

1. La ce instanta trebuie depusa cererea de divort?

– Raspuns avocat divort Bucuresti:

Potrivit art. 914 Cod proc. civ., daca niciunul dintre soti nu are resedinta in Romania, adica locuiesc in strainatate, cererea de divort poate fi depusa la orice judecatorie de pe teritoriul Romaniei, insa doar in cazul in care sotii au ajung la un astfel de acord.

In cazul in care nu exista un acord intre soti cu privire la instanta competenta sa judece divortul, atunci singura optiune ar fi introducea cererii de divort la Judecatoria Sector 5 Bucuresti.

Totodata, in materia divortului cu elemente de extraneitate, sunt aplicabile dispozitiile Regulamentului European 2201/2003, unde se prevede ca au competenta instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita actuala a sotilor sau resedinta obisnuita a reclamantului, in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an inaintea introducerii cererii.

Astfel, partile, desi s-au casatorit in Romania si sunt cetateni romani, pot alege sa introduca actiunea de divort la instanta straina in circumsciptia careia isi au resedinta, dar, procedura divortului in strainatate este, de cele mai multe ori, mult mai indelungata decat in Romania si mult mai costisitoare.

2. O alta problema aparuta in practica este cea in care unul dintre soti este cetatean strain, existand intrebarea daca pot sau nu divorta in fata instantelor romanesti?

– Raspuns avocat divort Bucuresti:

Conform art. 1081, alin. 2, pct. 4 Cod proc. civ., instantele romane sunt competente sa judece procesele intre persoane cu domiciliul in strainatate, daca actele si faptele de stare civila au fost inregistrate in Romania (trebuie ca certificatul de casatorie sa fie romanesc sau sa fie transcris in romana).

In cazul in care casatoria a fost efectuata intr-o alta tara si nu a fost inregistrata la Starea Civila din Romania, instantele romanesti nu se pot pronunta in privinta divortului.

1. Conditiile in care se poate efectua divortul in Romania:

• cand unul dintre soti este cetatean roman;
• cand unul dintre soti locuieste in Romania;
• cand ambii soti sunt cetateni romani, indiferent daca locuiesc sau nu pe teritoriul Romaniei.

1. Actele necesare divort romani diaspora:

• certificatul de casatorie, in copie;
• CI a sotilor, in copie;
• certificatul de nastere a copiilor, in copie – daca este cazul;
• taxa judiciara de timbru care poate varia intre 20 – 200 de lei/ pentru fiecare capat de cerere, conform OUG 80/2013.

3. Cat dureaza divortul?

– Raspuns avocat divort Bucuresti:

Durata unui astfel de proces este in medie 6-8 luni, dar, in functie de situatie, poate ajunge si la peste un an de la data introducerii cererii de chemare in judecata.

Odata cu inceperea demersurilor privind divortul pe cale judecatoreasca, va sfatuim sa aveti in vedere ca instanta de judecata se va pronunta din oficiu asupra exercitarii autoritatii parintesti ( in cazul copiilor minori) cat si asupra numelui de familie purtat de sotie in timpul casatorie, in cazul in care nu au fost solicitate in mod expres prin cererea de chemare in judecata.

In conditiile in care considerati ca relatiile dintre soti sunt grav vatamate iar casatoria nu mai poate continua, atunci este momentul sa cereti sfatul unui avocat si sa demarati procedurile de divort.

 

4. Cui raman copiii dupa divort? La mama sau la tata?

Raspuns avocat divort Bucuresti:

•  Potrivit prevederilor art. 396 Cod civil, odată cu pronunțarea divorțului, instanța hotărăște asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama, prioritar, de interesul superior al acestora. În acord cu exigențele acestui principiu, dispozițiile art. 397 NCC au instituit regula exercitării în comun, de către ambii părinți, a autorității părintești asupra copiilor rezultați din căsătorie. Cu titlu de excepție, condiționată de existența unor motive întemeiate, legiuitorul a reglementat și posibilitatea exercitării autorității părintești doar de către unul dintre părinții copilului.
• Minorul……are vârsta de 6 ani și se încadrează în noțiunea de copil astfel cum este aceasta definită de art. 263 alin. (5) Cod civil și art. 4 lit. a) (persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercitiu, potrivit legii) din Legea nr. 272/2004.
• Potrivit art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și apartin în mod egal ambilor părinți. Părintii vor avea în vedere că exercitarea autorității părintești se face numai în interesul superior al copiilor, cu respectul datorat persoanei acestora, urmând a-i asocia la toate deciziile care îi privesc, ținând cont de vârsta și de gradul lor de maturitate.

Aceste prevederi se regăsesc și în Legea nr. 274/2004, art. 36 care prevede în alin. (l) că ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor, iar în alin. (2) că exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială si spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.

Principiul interesului superior al copilului menționat în art. 263 Cod civil, care prevede în alin. (1) că orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. Acest principiu este dezvoltat în Legea nr. 272/2004 care prevede în alin. (2) că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie. Alin. (6) menționează elemente care trebuie avute în vedere pentru determinarea interesului superior al copilului: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie; opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate; istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situałiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor; capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menfinerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.

Copilul, dată fiind imaturitatea sa fizică si intelectuală, necesită o serie de măsuri speciale de protecție si de îngrijire. Conform art. 5 din Legea nr. 272/2004, copiii au dreptul la protectie și asistenta în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor.

Individualizarea copilului în raporturile cu familia, recunoașterea vulnerabilității și nevoilor speciale de protecție și ocrotire ale copilăriei, au fost consacrate prin reglementarea drepturilor copilului ca parte componentă a drepturilor omului. Odată legiferarea lor de către legislația internațională a drepturilor omului, copilul dobândește (în drept) statutul de persoană, de ființă umană care prin simplul fapt al nașterii beneficiază de drepturi care trebuie garantate și respectate.

Apreciază instanța, față de condițiile prevăzute de aceste din urmă dispoziții, că probele administrate în cauză nu permit concluzia potrivit căreia exercitarea în comun a autorității părintești ar fi imposibilă ori ar afecta însăși bunăstarea copilului rezultat din relația părților. Deși reclamanta pârâtă a invocat faptul că relațiile familiale sunt extrem de tensionate și copilul se află la o vârstă fragedă, în cauză nu s-a demonstrat că pârâtul-reclamant a pus sau ar pune în primejdie integritatea ori echilibrul minorului, astfel încât prezența ori implicarea sa în creșterea și educarea copilului să contrazică interesului superior al acestuia din urmă. Desigur, este de admis că deteriorarea sau încetarea relației personale a părinților se poate răsfrânge negativ asupra situației copiilor lor. O atare situație nu echivalează însă, în mod automat, cu imposibilitatea exercitării în comun a autorității părintești, interpretare ce ar contrazice înseși rațiunile legiuitorului, rațiuni în baza cărora s-a instituit regula prevăzută de art. 397 Cod civil.

Se mai observă, în același context, că Legea nr. 274/2004 a asociat varianta de excepție a exercitării unilaterale a autorității părintești, unor situații limită precum alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești (art. 36 alin. (7) din Legea nr. 274/2004), situații care nu sunt comparabile simplei existențe a unor conflicte privind modalitatea și limitele relaționării cu minorii.

În cele din urmă, este de observat că potrivit raportului de anchetă psihosocială, între copil și mamă există o relatie foarte bună, bazată pe suport afectiv reciproc și comunicare asertivă. În privința tatălui, chiar mama reclamantei-pârâte a recunoscut că pârâtul-reclamant își iubește copilul.

Având în vedere că în cauză nu există niciun motiv care să impună aplicarea art. 398 alin. (l) Cod civil, respectiv exercitarea autorității părintești de un singur părinte, instanța va încuviința ca autoritatea părintească să se exercite în comun de către ambii părinți, conform art. 397 Cod civil.

Potrivit art. 400 Cod civil, instanța se va pronunța și cu privire la locuința minorilor după divorț. Conform alin. (1), în lipsa înțelegerii dintre părinti sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (l) și (2) Cod civil, domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercifiu în condițiile prevăzute de lege este la părintii săi sau la acela dintre părinfi Ia care el locuiește în mod statornic. În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanta de tutelă, ascultându-i pe părinti, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de IO ani, va decide tincînd seama de interesele copilului. Pănă Ia rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic.

Conform art. 496 alin. (1) Cod civil, copilul minor locuiește la părinții săi. (2) Dacă părintii nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuinta copilului. (3) În caz de neînfelegere între părinti, instanta de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială ii ascultându-i pe părinti Și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.