Autoritatea părintească, locuința minorului și programul de legături personale. Ce NU se poate obține pe calea ordonanței președințiale

În practica instanțelor de judecată, procedura ordonanței președințiale este frecvent utilizată în litigii de familie, în special în contextul divorțului, pentru a se solicita măsuri provizorii privind minorii. Totuși, această procedură are limite clare, iar depășirea lor poate conduce la respingerea cererilor formulate.

Un exemplu relevant îl constituie o hotărâre recentă pronunțată într-un litigiu de familie, având ca obiect stabilirea locuinței minorului, exercitarea autorității părintești, pensia de întreținere și programul de legături personale, hotărâre ale cărei considerente sunt deosebit de utile pentru înțelegerea corectă a acestei proceduri.

1. Autoritatea părintească exclusivă – o măsură cu caracter excepțional

Instanța a reamintit că regula în dreptul familiei este exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, indiferent dacă aceștia locuiesc sau nu împreună.

Exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către unul dintre părinți reprezintă o excepție, admisibilă doar în situații strict determinate, precum:

-violența exercitată asupra copilului sau asupra celuilalt părinte;

-alcoolismul sau consumul de droguri;

-boala psihică gravă;

-condamnări penale relevante;

-orice alt risc real și dovedit pentru interesul superior al copilului.

Instanța a subliniat că o astfel de analiză nu poate fi realizată pe calea ordonanței președințiale, întrucât presupune:

-administrarea unui probatoriu amplu;

-evaluări psihologice;

-analiza relațiilor dintre copil și fiecare părinte;

-cercetarea fondului dreptului.

În consecință, cererea de stabilire a autorității părintești exclusive a fost respinsă ca inadmisibilă în această procedură.

2. Stabilirea locuinței minorului – când nu există conflict, instanța verifică doar interesul copilului

În ceea ce privește locuința minorului, instanța a reținut că ambii părinți erau de acord cu stabilirea locuinței copilului la mamă.

Într-o asemenea situație, rolul instanței nu mai este acela de a tranșa un conflict, ci doar de a verifica dacă înțelegerea părților:

-respectă interesul superior al copilului;

-corespunde situației de fapt existente.

Având în vedere că minorul locuia deja statornic cu mama, iar aceasta asigura condiții materiale și morale adecvate, instanța a admis acest capăt de cerere.

Este important de subliniat că, în lipsa unor elemente noi, astfel de aspecte nu pot fi repuse în discuție în mod repetat, prin cereri succesive, fără a se ajunge la un posibil abuz de drept procedural.

3. Pensia de întreținere – limitele legale nu pot fi ignorate

Instanța a reamintit că stabilirea pensiei de întreținere este supusă unor plafonări legale imperative, prevăzute de Codul civil.

Astfel:

-pentru un copil, pensia de întreținere nu poate depăși o pătrime din venitul net lunar al părintelui obligat la plată;

-partea care solicită un cuantum superior are obligația de a dovedi existența unor venituri mai mari decât cele rezultate din probatoriu.

Instanța a respins solicitarea de raportare automată la venitul minim dintr-un alt stat, arătând că o asemenea abordare ar putea conduce la soluții injuste și ar ignora situația reală și fluctuantă a veniturilor părintelui obligat.

Pensia de întreținere a fost stabilită în limita legală, urmând să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

4. Programul de legături personale – dreptul copilului, nu un privilegiu al părintelui

Un aspect esențial subliniat de instanță este acela că legăturile personale dintre copil și părintele care nu locuiește cu acesta reprezintă un drept al copilului, protejat inclusiv de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut că:

-lipsa legăturilor personale poate afecta dezvoltarea emoțională și psihologică a copilului;

-simplele conflicte dintre părinți sau acuzații nedovedite nu pot justifica restrângerea acestui drept;

-invocarea alienării parentale necesită probe serioase și nu poate fi prezumată.

Deosebit de relevant este faptul că instanța a constatat că utilizarea unor proceduri paralele (precum ordinele de protecție) exclusiv pentru limitarea contactului dintre copil și celălalt părinte poate reprezenta un avantaj procesual, nu o situație reală de pericol.

5. Concluzie: ordonanța președințială nu este o „scurtătură” procedurală

Această hotărâre evidențiază un principiu fundamental:

ordonanța președințială este o procedură de urgență, provizorie și limitată, care nu poate substitui judecata pe fond.

Cereri complexe, precum:

-exercitarea autorității părintești exclusive;

-evaluarea alienării parentale;

-restrângerea severă a legăturilor personale,

nu pot fi soluționate fără o analiză aprofundată a probelor și fără respectarea dreptului ambilor părinți la un proces echitabil.

Pentru părinți, dar și pentru practicienii dreptului, este esențial să se înțeleagă că interesul superior al copilului nu poate fi invocat formal, ci trebuie dovedit prin fapte concrete, probe și o abordare echilibrată.