Avocat CEDO - Cegolea vs Romania

Curtea Europeană a Drepturilor Omului : Cauza Cegolea vs Romania – discriminare constata de CEDO, cu alte cuvinte ”frauda electorala” la alegerile  parlamentare din 9 decembrie 2012 pentru Cegolea Gabriela

Cererea menționată anterior (nr. 25560/13) împotriva României, din care o resortisantă cu dublă cetățenie română și italiană, doamna Gabriela Cegolea („reclamanta”) a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenție protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) din 8 aprilie 2013,

Susținerile părților

Faptul că guvernul italian nu și-a folosit dreptul de a interveni în procedură (articolul 36 § 1 din Convenție)

Reținând că la 8 februarie 2016, plângerea privind discriminarea presupusă de către reclamantă în exercitarea dreptului ei de a candida la alegerile parlamentare a fost comunicată Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul în conformitate cu Articolul 54 § 3 din Regulamentul Curții,

După ce a deliberat în privat în 11 februarie și 3 martie 2020,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la ultima dată:

INTRODUCERE

1. În cererea sa, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, în esență, al articolului 14 din Convenție, de o încălcare a dreptului ei la candidați fără discriminare la alegerile parlamentare din partea unei fundații reprezentând minoritatea italiană.

ÎN FAPT

2. Reclamantul s-a născut în 1948 și locuiește în Cernica. A fost reprezentată de avocat Bogdan Palade, avocat din București.
3. Guvernul României („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții lor, doamna C. Brumar și apoi dl V. Mocanu, reprezentanți ai României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
4. Solicitantul este președintele fundației „Vox Mentis” („fundația”). Această fundație, ca organizație reprezentând minoritatea națională italiană din România, intenționa să participe la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. Solicitantul a fost candidatul.

5.În 2012, fundația a luat măsuri pentru obținerea statutului de utilitate publică, condiție impusă de Legea electorală nr. 35/2008 („Legea nr. 35/2008”; a se vedea punctul 15 de mai jos) pentru a prezenta candidatura lui. În aplicarea dispozițiilor legale (a se vedea punctul 18 de mai jos), solicitarea sa a fost înregistrată la 8 mai 2012 de către Secretariatul General al Guvernului („SGG”). Conform informațiilor de care dispune Curtea, SGG a considerat că solicitarea reclamantului a intrat în competența Direcției pentru relații interetnice a Guvernului României („DRI”) și a Ministerului Culturii și Patrimoniului. național („ministerul”; a se vedea punctele 7 și 13 de mai jos) și le-a transmis solicitarea spre examinare și o notificare (punct de vedere).

6.La 10 mai 2012, SGG a informat reclamanta că solicitarea ei a fost trimisă ministerului și DRI în vederea „luării măsurilor necesare, în funcție de competența lor, în conformitate cu legea”.

7.La 27 iunie 2012, după ce a examinat natura activităților întreprinse de fundație, DRI a notificat solicitantului răspunsul său, prin care a refuzat să recunoască statutul de utilitate publică. În urma contestației din partea fundației, DRI și-a confirmat refuzul la 14 august 2012, pe motiv că fundația nu îndeplinea condițiile legale pentru obținerea acestui statut, deoarece activitatea sa nu privea relații interetnice. Răspunsul DRI la provocarea fundației a fost astfel redactat în părțile relevante:

Conform prevederilor secțiunii 38 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 [privind asociațiile și fundațiile], acordarea statutului de utilitate publică asociațiilor, fundațiilor și federațiilor nu este un drept pe care este recunoscută, dar numai o posibilitate capabilă să fie realizată în condițiile stabilite de lege.

Pe de altă parte, [conform] textului legii – secțiunea 38 § 1 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, (…) o asociație, fundație sau federație poate fi recunoscută ca având o utilitate publică; [dar] simplul fapt că sunt îndeplinite condițiile cerute de text nu obligă Guvernul să recunoască [acest statut] ipso facto. Legea lasă executivului să decidă dacă este adecvat sau nu adoptarea unei decizii prin care o asociație, o fundație sau o federație să fie recunoscută ca fiind în interes public.

În plus, este recomandabil să se decidă cu privire la oportunitatea acordării statutului de utilitate publică nu numai în funcție de condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se regăsi în sfera de utilitate publică definită drept „orice activitate este având loc în zone de interes public general sau [de interes] ale unei comunități ”, dar și în funcție de consecințele recunoașterii acestui statut, care conferă asociației sau fundației anumite drepturi și obligații (. ..) ”

8. La 29 iulie 2012, Legea nr. 145/2012 a intrat în vigoare pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile („Ordonanța nr. 26/2000”; a se vedea paragraful 16 de mai jos) . Modificările vizate în special dispozițiile referitoare la acordarea statutului de utilitate publică (a se vedea punctul 17 de mai jos).
9. La 9 octombrie 2012, reclamanta, în calitate de candidată a fundației pentru alegerile parlamentare, a depus dosarul de candidatură la biroul electoral central („BEC”). La 11 octombrie 2012, BEC l-a informat despre refuzul de a-și înregistra candidatura, pe motiv că fundația nu dovedise că a dobândit statutul de utilitate publică.
10. Reclamantul a contestat, în numele fundației, refuzul BEC în fața Tribunalului Județean București; a fost prezentă la ședința din 13 octombrie 2012. Ea a susținut că decizia BEC este discriminatorie și neconstituțională și a solicitat o excepție bazată pe neconstituționalitatea dispozițiilor secțiunii 9 din lege pentru a fi introdusă în fața Curții Constituționale. nr. 35/2008 (a se vedea punctul 15 de mai jos). Printr-o decizie finală din aceeași zi, instanța a respins contestația sa pentru lipsa statutului de utilitate publică a fundației, dar a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale.
11. În cadrul ședinței din 23 octombrie 2012 în fața Curții Constituționale, reclamanta și-a reiterat argumentele pe baza dispozițiilor, în opinia ei discriminatorii, a legii în cauză. Acesta a susținut că legea menționată prevedea diferite criterii pentru organizațiile reprezentând minorități naționale, în funcție de faptul dacă acestea erau sau nu reprezentate în Parlament. Printr-o decizie definitivă și obligatorie din aceeași zi, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a reclamantei ca inadmisibilă. Decizia se citește după cum urmează în părțile sale relevante:

În acest sens, Curtea [Constituțională] constată că, în conformitate cu prevederile secțiunii 38 din Ordinul Guvernului nr. 26/2000, (…) orice fundație poate fi recunoscută ca fiind de utilitate publică de către Guvernul România dacă îndeplinește condițiile cerute de lege și dacă respectă procedura prevăzută la articolele 39 și următoarele din prezentul act normativ.

În continuare, Curtea [Constituțională] a observat că legea supusă revizuirii constituționalității nu poate fi considerată discriminatorie, întrucât puterea legislativă urmărea să ofere și organizațiilor minorităților nereprezentate în Parlament posibilitatea de a participa la alegeri.

Astfel, Curtea Constituțională a decis (…) în decizia nr. 146 din 15 martie 2005 (…) că “organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Parlament nu sunt privilegiate … pentru că „au îndeplinit condiții mult mai stricte pentru a intra în Parlament” și dacă condițiile pe baza cărora aceste organizații au obținut un loc în ultimele alegeri nu sunt îndeplinite la alegerile actuale, votul alegătorilor va decide (acest lucru va rezulta din votul alegătorilor). ”

12. La 30 octombrie 2012, termenul de depunere a candidaturilor la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 a expirat. În fața Curții, reclamantul a arătat că organizația reprezentând deja minoritatea italiană în Parlamentul României și-a reînnoit candidatura și astfel a obținut un mandat de deputat.
13. La 8 ianuarie 2013, solicitantului i s-a comunicat răspunsul ministerului la dobândirea statutului de utilitate publică de către fundație; acest răspuns a fost formulat după cum urmează în părțile sale relevante:

“După examinarea documentelor furnizate în conformitate cu prevederile Ordonanței nr. 26/2000, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a întocmit și comunicat, potrivit circuitului interministerial de avize, proiectul de decizie a guvernului privind achiziția. prin baza „Vox Mentis” a statutului de utilitate publică. Trebuie menționat că, în timpul depunerii și examinării dosarului, fundația „Vox Mentis” îndeplinea condițiile legale în vigoare la momentul evenimentelor pentru a fi recunoscută ca având statut de utilitate publică.

La 1 august 2012, după intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2012 de modificare a Ordonanței nr. 26/2000 (…) au fost adoptate noi condiții pentru dobândirea statutului de utilitate publică.

Ministerul Finanțelor (…) a examinat proiectul în legătură cu Legea nr. 145/2012 și a constatat, cu referire corectă la noile modificări aduse Ordonanței nr. 26/2012, că fundația “Vox” Mentis ”nu îndeplinea condițiile pentru dobândirea statutului de utilitate publică. ”

14. Din informațiile furnizate de SGG Guvernului în iunie 2016, SGG nu a fost informat despre răspunsurile DRI și Ministerului.

CADRUL ȘI PRACTICA DOMESTICĂ RELEVANTĂ

15. Dispozițiile relevante din Constituția României și Legea nr. 35/2008 în vigoare la data alegerilor parlamentare din 2008 sunt descrise în cazul Danis și Asociația persoanelor de origine turcă c . România (nr. 16632/09, §§ 16 și 19-20, 21 aprilie 2015). În special, Legea nr. 35/2008 prevedea că:

articolul 9

„(…) (2) Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Parlament pot candida. (3) De asemenea, pot fi candidați pentru alte organizații, legal constituite, de cetățeni aparținând minorităților naționale definite la articolul 2 § 29, recunoscuți ca fiind de interes public și care se prezintă la Biroul Electoral Central, în termen de treizeci zile de la data convocării alegerilor, o listă cu membrii acestora cuprinzând cel puțin 15% din numărul total de cetățeni care, în timpul ultimului recensământ, au declarat că aparțin minorității în cauză. ”

16. Dispozițiile relevante ale Ordinului nr. 26/2000 în acest caz sunt descrise și în cazul Danis și în Asociația persoanelor de origine turcă (citată mai sus, § 20). În ceea ce privește în special dobândirea statutului de utilitate publică de către o asociație sau o fundație, Ordinul nr. 26/2000, așa cum era în vigoare în 2008, citește în special următoarele:

articolul 38

“(1) Guvernul român poate declara o asociație sau o fundație de interes public dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: a) activitatea sa servește interesului general sau, după caz, a unei comunități; b) asociația sau fundația are o vechime de cel puțin trei ani; c) prezintă un raport de activitate care confirmă o activitate anterioară semnificativă prin elaborarea de programe sau proiecte specifice scopului său, raport însoțit de situațiile financiare anuale și [starea] veniturilor și cheltuielilor pentru cele trei ani care preced data depunerii cererii de recunoaștere a statutului de utilitate publică; d) valoarea activelor sale pentru fiecare din ultimii trei ani este cel puțin egală cu valoarea activelor inițiale. ”

17. La 29 iulie 2012, a intrat în vigoare Legea nr. 145/2012 de modificare a Ordonanței nr. 26/2000 (a se vedea punctul 8 de mai sus). Această nouă lege a modificat, în special, dispozițiile referitoare la dobândirea statutului de utilitate publică. Dispozițiile sale relevante în acest caz au următorul cuprins:

articolul 38

“(1) Guvernul român poate declara o asociație, o fundație sau o federație de interes public dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

 

1. a) activitatea sa servește interesului general sau, după caz, a unei comunități;

 

1. b) are o vechime în vârstă de cel puțin trei ani și a îndeplinit o parte din obiectivele declarate, prin dovedirea activității neîntrerupte prin acțiuni semnificative;

 

1. c) prezintă un raport de activitate care confirmă o activitate anterioară semnificativă prin dezvoltarea de programe sau proiecte specifice scopului său, raport însoțit de situațiile financiare anuale și [starea] veniturilor și cheltuielilor pentru cele trei ani care preced data depunerii cererii de recunoaștere a statutului de utilitate publică;

 

1. d) are active, servicii [logistica], membri și personal angajat pentru îndeplinirea scopului declarat;

 

1. e) oferă dovada existenței contractelor de colaborare și parteneriate cu instituții publice sau asociații și fundații naționale sau internaționale;

 

1. f) oferă dovada obținerii de rezultate semnificative în ceea ce privește obiectivul declarat sau prezintă scrisori de recomandare de la autoritățile naționale sau internaționale competente care recomandă continuarea activității. “
2. Ordonanța nr. 26/2000, întrucât era în vigoare la data materială, conține și următoarele dispoziții:

articolul 39

“(1) Recunoașterea unei asociații sau fundații ca fiind de utilitate publică se face prin decizie a Guvernului. În acest scop, asociația sau fundația în cauză adresează o solicitare către Secretariatul General al Guvernului, care o returnează, în termen de cincisprezece zile, autorității de specialitate (organul de specialitate) al administrației publice centrale care competență pentru activitatea desfășurată. (…) ”

articolul 40

(1) Autoritatea administrativă competentă este obligată, în termen de 60 de zile, să examineze cererea și să stabilească dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege. Atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile, autoritatea administrativă competentă oferă guvernului român recunoașterea [de interes public]. În caz contrar, trimite un răspuns motivat reclamanților, în termen de treizeci de zile de la data deciziei.

 

(2) În termen de maximum nouăzeci de zile de la data depunerii cererii prevăzute la primul paragraf și a tuturor documentelor necesare luării deciziei, Guvernul României va lua o decizie referitor la propunerea de recunoaștere. Dacă propunerea este respinsă, decizia este comunicată asociației sau fundației de către autoritatea administrativă cu care a fost înregistrată cererea de recunoaștere în termen de o sută douăzeci de zile de la data depunerii cererii. și documente necesare pentru luarea deciziei. ”

articolul 44

“Litigiile referitoare la dobândirea statutului de utilitate publică a asociațiilor și fundațiilor sunt examinate în conformitate cu Legea nr. 554/2004 privind litigiile administrative. ”

19. Printr-o hotărâre din 3 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins o acțiune prin care o asociație a contestat refuzul guvernului de a-i acorda calitatea de utilitate publică. În această hotărâre, a observat că asociația în cauză îndeplinea criteriile legale pentru a i se acorda un astfel de statut, dar a concluzionat că decizia era la latitudinea executivului. Hotărârea în cauză este formulată după cum urmează în părțile sale relevante:

„Articolul 38 § 1 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 (…) prevede că o„ asociație sau fundație poate fi recunoscută de guvernul român ”ca fiind de utilitate publică.

 

Din formularea [din lege] rezultă că simplul fapt [pentru asociere sau fundație] de a îndeplini condițiile [necesare] nu obligă guvernul să adopte o decizie de acordare a statutului de utilitate publică pentru cu privire la asociația sau fundația în cauză.

 

(…)

 

Prin urmare, este necesar să concluzionăm că, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, guvernul poate respinge un proiect de act normativ referitor la recunoașterea unei asociații ca fiind de utilitate publică, aceasta având posibilitatea de a decide în funcție de oportunitatea adoptării unui astfel de act.

 

Mai mult, în ceea ce privește oportunitatea adoptării unui astfel de statut, [guvernul își ia decizia] nu numai în funcție de condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca unul să fie în sfera utilității publice (.. .) dar și în funcție de consecințele recunoașterii statutului de utilitate publică, care conferă asociației sau fundației anumite drepturi și obligații; în ceea ce privește acestea, guvernul este cel mai potrivit să decidă cu privire la admisibilitatea unei astfel de cereri.

20. Sistemul de reprezentare a minorităților naționale în Parlamentul României este descris în cauza Grosaru v. România (nr. 78039/01, §§ 18-20 și 24, CEDO 2010).

CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL RELEVANT

21. Articolul 15 din Convenția-cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale (1998, ETS nr. 157) are următorul cuprins:

“Părțile se angajează să creeze condițiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparținând minorităților naționale la viața culturală, socială și economică, precum și în afacerile publice, în special a celor care le privesc. ”

România a ratificat Convenția-cadru la 11 mai 1995.

22. Lucrările Comisiei de la Veneția din Consiliul Europei sunt rezumate în Hotărârea Grosaru (citată mai sus, §§ 22-24). Raportul explicativ la Codul de bune practici în materie electorală indică în special pasajele sale relevante:
23. Stabilitatea legii este un element important al credibilității procesului electoral, care este el însuși esențial pentru consolidarea democrației. Într-adevăr, dacă regulile se schimbă deseori, alegătorul poate fi dezorientat și să nu le înțeleagă, mai ales dacă sunt complexe; el poate, mai presus de toate, să considere, pe bună dreptate sau în mod greșit, că legea electorală este un instrument pe care cei care exercită puterea îl manipulează în favoarea lor și că, prin urmare, votul alegătorului nu este elementul care decide rezultatul a buletinului de vot.

 

64. Nevoia de a garanta stabilitatea nu privește, în practică, atât principiile fundamentale, a căror interogare formală este greu de prevăzut, ci anumite reguli mai precise ale dreptului electoral, în special sistemul electoral în sine, componența comisiile electorale și împărțirea circumscripțiilor electorale. Aceste trei elemente apar adesea – corect sau greșit – ca fiind decisive pentru rezultatul alegerilor și nu numai manipularea în favoarea partidului de guvernământ, ci și apariția manipulării în sine.

 

65. Ceea ce trebuie evitat nu este atât modificarea sistemului de vot, cât poate fi întotdeauna îmbunătățită; este revizuirea repetată sau are loc cu puțin timp înainte de alegeri (mai puțin de un an). Chiar și în absența unei dorințe de manipulare, aceasta va părea legată de interese economice partizane. “
66. Orientări pentru promovarea participării minorităților naționale la procesul electoral au fost adoptate în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa (OSCE) de la Varșovia în 2001. Aceste orientări se referă la recomandările cu privire la participarea efectivă a minorităților naționale la viața publică („recomandări Lund”), a șaptea dintre acestea urmează:

„Experiența în Europa și în alte părți arată importanța procesului electoral pentru a facilita participarea minorităților în sfera politică. Statele trebuie să garanteze dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a participa la desfășurarea afacerilor publice, inclusiv prin dreptul de vot și [dreptul] de a participa drept candidat fără discriminare. ”

ÎN DREPT

1. ÎNCEPUT VIOLAREA ARTICOLULUI 3 DIN PROTOCOLUL 1 LA CONVENȚIE
2. Invoquant l’article 3 du Protocole no 1 à la Convention et, en substance, l’article 14 de la Convention, la requérante dénonce une violation de son droit de se porter candidate sans discrimination aucune aux élections parlementaires au nom d’une fondation représentant la minorité italienne car sa candidature était, selon elle, assortie de conditions supplémentaires par rapport à celle du candidat qui représentait déjà la minorité italienne au Parlement roumain. Elle soutient que, en raison de l’imposition de ces conditions supplémentaires, elle a été défavorisée par rapport au candidat susmentionné.
3. Amantă a clasificării juridice a faptelor cauzei (Radomilja și alții împotriva Croației [CG), nr. 37685/10 și 22768/12, §§ 114 și 126, CEDO 2018), Curtea va examina această plângere în unghiul articolului 14 al Convenției, alături de articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Özgürlük ve Dayanıșma Partisi (ÖDP) împotriva Turciei, nr. 7819/03, § 23, CEDO 2012) .

Articolul 14 din convenție prevede următoarele:

“Bucurarea drepturilor și libertăților recunoscute în Convenția (…) trebuie să fie asigurată, fără nicio distincție, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, aparținând unei minorități naționale, avere, naștere sau orice altă situație. ”

Articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție prevede că:

“Înaltele părți contractante se angajează să organizeze alegeri libere prin vot secret la intervale rezonabile, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei oamenilor cu privire la alegerea organului legislativ. “admisibilitate

Statutul victimei

26. Guvernul a ridicat o obiecție pe baza lipsei statutului de victimă al reclamantului. Într-adevăr, aceasta indică faptul că aceasta din urmă contestă dispozițiile legale care reglementează condițiile pe care organizațiile reprezentând minoritățile naționale trebuie să le îndeplinească pentru a participa la alegerile parlamentare. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, încălcarea invocată de reclamant a vizat fundația și nu reclamanta însăși. Prin urmare, Guvernul a susținut că reclamantul a introdus de fapt o acțiune popularis în fața Curții.
27. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea plângerii.
28. La Cour note que l’exception soulevée par le Gouvernement a trait à la qualité de la requérante pour agir devant elle et rappelle avoir rejeté une exception similaire dans l’affaire Cernea c. Roumanie (no 43609/10, § 31, 27 février 2018). Elle note que, à l’instar du requérant dans l’affaire Cernea précitée, la requérante a, en l’espèce, agi au nom de la fondation et a activement participé à la procédure interne (paragraphes 9-11 ci‑dessus). Partant, elle est d’avis que la requérante peut se prétendre victime d’une violation de ses droits. La Cour rejette, dès lors, cette exception du Gouvernement.
29. Epuizarea remediilor interne
30. În continuare, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, întrucât nu a introdus o acțiune în procedură administrativă în fața instanțelor române pentru a contesta refuzul DRI de a acorda fundamentarea statutului de utilitate publică (a se vedea paragraful 7 de mai sus). Pe baza avizelor care i-au fost comunicate de mai multe curți de apel românești, Guvernul consideră că acest remediu a fost eficient. Potrivit Guvernului, reclamanta a ales în mod greșit să conteste refuzul BEC de a-și înregistra candidatura (a se vedea punctul 10 de mai sus).
31. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea plângerii.
32. Curtea a considerat că această obiecție era strâns legată de fondul plângerii reclamantei și, prin urmare, a decis să i se alăture fondului.

3.Aplicabilitatea articolului 14 din Convenție, luată împreună cu articolul 3 din Protocolul nr. 1 la convenție

32. Întrucât cererea intră în sfera de aplicare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea consideră că articolul 14 din convenție este aplicabil (a se vedea, mutatis mutandis, Partei Die Friesen v. Germania, nr 65480/10, §§ 30-35, 28 ianuarie 2016).

4.Concluzie

33. Observând că cererea nu este vădit întemeiată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție și că nu contravine niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
34. Pe fond

1.Tezele partilor

34. Reclamantul s-a plâns că concurența electorală la alegerile din decembrie 2012 a fost nedreaptă. Acesta indică faptul că organizația care reprezintă deja minoritatea italiană în Parlamentul României și-a reînnoit pur și simplu candidatura și că candidatul său a fost reales în decembrie 2012. Reclamantul susține că organizația menționată nu ar fi trebuit să îndeplinească alte condiții în timp ce reprezentativitatea sa potrivit ei, a fost obiectul îndoielilor. Ea a adăugat că această situație a fost aceeași în timpul alegerilor din decembrie 2016.
35. Guvernul a indicat că stabilirea condițiilor de eligibilitate se încadrează în marja largă de apreciere pe care Curtea a recunoscut-o statelor în materie electorală și a făcut referire la caracteristicile specifice ale sistemului de reprezentare a minorităților naționale în Parlamentul României identificat de Curte în Grosaru v. România (nr. 78039/01, § 24, CEDO 2010). Aceasta afirmă că dispozițiile legale aplicabile în acest domeniu sunt clare, precise și transparente și că modificările legislative care au introdus condiția obținerii statutului de utilitate publică pentru a candida la alegerile parlamentare au avut loc în 2008, care, potrivit a lăsat suficient timp pentru ca fundația să facă pașii necesari. În plus, potrivit Guvernului, procedura de acordare a statutului de utilitate publică este supusă revizuirii instanțelor. Guvernul declară că procedura este transparentă și lipsită de arbitrar. În plus, el susține că reclamantul nu a contestat nici refuzul DRI și nici Ministerul Culturii și Patrimoniului Național de a recunoaște statutul de utilitate publică al fundației.
36. Guvernul a susținut că diferența de tratament suferită de reclamant în comparație cu organizațiile minorităților naționale deja reprezentate în Parlament urmărea un scop legitim și că aceasta era justificată. El s-a referit la concluziile Curții în Ofensiva tinerilor v. România (nr. 16732/05, 15 decembrie 2015). În plus, el indică faptul că condiția obținerii statutului de utilitate publică este menită să asigure reprezentativitatea fundației și seriozitatea candidaturii acesteia.

2.Aprecierea Curtii

 

(a) Principii generale

37. Curtea reiterează că discriminarea constă în tratarea persoanelor plasate în situații comparabile într-un mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă. Tratamentul diferențiat nu are „justificare obiectivă și rezonabilă” atunci când nu urmărește un „scop legitim” sau când nu există „o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul căutat” (a se vedea, printre multe altele, Sejdić și Finci c. Bosnia și Herțegovina [CG], nr. 27996/06 și 34836/06, § 42, CEDO 2009). Statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențele dintre situațiile din alte aspecte similare justifică distincțiile în tratament. Mărimea acestei marje variază în funcție de circumstanțe, câmpuri și context (Andrejeva c. Letonia [CG), nr. 55707/00, § 82, CEDO 2009).
38. Mai mult, Curtea reiterează că articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție consacră un principiu fundamental într-un sistem politic autentic democratic și că, prin urmare, este de o importanță crucială în sistemul convenției (Mathieu-Mohin și Clerfayt împotriva Belgiei, 2 martie 1987, § 47, seria A nr. 113). Rolul statului, ca garant final al pluralismului, presupune adoptarea de măsuri pozitive pentru „organizarea” alegerilor democratice în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei oamenilor cu privire la alegerea corpului legislativ ”(ibidem, § 54).
39. De asemenea, Curtea reamintește că cuvintele „libera exprimare a opiniei poporului” înseamnă că alegerile nu pot implica nicio presiune asupra alegerii unuia sau a mai multor candidați și că, în această alegere, alegătorul nu nu trebuie indusă în mod nejustificat să voteze un partid sau altul. Cuvântul „alegere” presupune că este necesar să se asigure că diferitele partide politice au oportunități rezonabile de a-și prezenta candidații la alegeri (Yumak și Sadak împotriva Turciei [CG], nr. 10226/03, § 108, CEDO 2008).
40. Cu toate acestea, drepturile garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu sunt absolute. Există loc pentru „limitări implicite” și statelor contractante ar trebui să li se acorde o largă marjă de apreciere în această chestiune (a se vedea, printre altele, Hotărârea Matthews c. Marea Britanie [CG], nr. 24833/94, § 63, CEDO 1999 – I, și Labita împotriva Italiei [CG], nr. 26772/95, § 201, CEDO 2000 – IV). În ceea ce privește dreptul de a candida la alegeri, adică aspectul „pasiv” al drepturilor garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1, abordarea adoptată de Curte se limitează esențial la verificarea absența arbitrariului în procedurile interne care să conducă la lipsirea unui individ de eligibilitate (Etxeberria și alții împotriva Spaniei, nr. 35579/03 și alții 3, § 50 în amendă, 30 iunie 2009; a se vedea, de asemenea, Melnitchenko împotriva Ucrainei, nr. 17707/02, § 57, CEDO 2004 – X și Ždanoka c. Letonia [CG], nr. 58278/00, § 115 în amendă, CEDO 2006 – IV).
41. Cu toate acestea, este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție; el trebuie să se asigure că condițiile la care sunt supuse dreptul de vot sau dreptul de a se prezenta la alegeri nu reduc drepturile în cauză până la atingerea lor în esența lor și să le priveze eficacitatea lor (Mathieu-Mohin și Clerfayt, citată mai sus, § 52).
    42. De asemenea, Curtea reamintește că obiectul și scopul convenției solicită ca dispozițiile sale să fie interpretate și aplicate într-un mod care face ca cerințele lor să nu fie teoretice sau iluzorii, ci concrete și eficace (Artico împotriva Italiei, 13 Mai 1980, § 33, seria A nr.37). Dreptul de a candida la alegeri, garantat de articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inerent conceptului de regim autentic democratic, ar fi iluzoriu numai dacă persoana în cauză ar putea fi privată în orice moment de arbitrar. . În consecință, deși este adevărat că statele au o marjă largă de apreciere în stabilirea condițiilor de eligibilitate în abstracto, principiul eficacității drepturilor impune ca procedura prin care este determinată eligibilitatea este însoțit de suficiente garanții pentru evitarea arbitrajului (Melnitchenko, citată mai sus, § 59).
42. În sfârșit, Curtea reamintește că stabilitatea legislației electorale are o importanță deosebită pentru respectarea drepturilor garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Într-adevăr, dacă un stat modifică prea des regulile electorale fundamentale sau le modifică în ajunul unei alegeri, riscă să submineze respectul public pentru garanțiile care ar trebui să asigure alegerile libere sau încrederea în existența lor ( Partidul Laborist Georgian împotriva Georgiei, nr. 9103/04, § 88, CEDO 2008). Curtea trebuie să examineze cu atenție orice măsură adoptată în domeniul legislației electorale care pare să funcționeze, singură sau în principal, în detrimentul opoziției, mai ales dacă prin natura sa, măsura compromite chiar șansele. a partidelor de opoziție care vor veni la putere într-o zi Adoptarea unei astfel de măsuri cu puțin timp înainte de alegeri, într-un moment în care cota de voturi care se întoarce la partidul de guvernământ este în scădere, poate servi drept indicație a naturii sale disproporționate (Tănase c. Moldova [CG), nr 7/08, § 179, CEDO 2010 și Ekoglasnost împotriva Bulgariei, nr. 30386/05, § 68, 6 noiembrie 2012).

(b) Aplicarea acestor principii în acest caz

(i) Existența unei diferențe de tratament

44. Curtea a observat că reclamantul a susținut că a suferit o diferență de tratament în comparație cu organizațiile minorităților naționale reprezentate deja în Parlament în ceea ce privește prezentarea unui candidat pentru un mandat de deputat. În opinia reclamantului, organizația reprezentând deja minoritatea italiană în Parlamentul României și-a reînnoit pur și simplu candidatura, când a trebuit să îndeplinească condiții suplimentare (a se vedea punctul 34 de mai sus). Curtea reamintește că a examinat argumente similare în cazul lui Danis și Asociația Oamenilor de origine turcă c. România (nr. 16632/09, 21 aprilie 2015). El a menționat în acest ultim caz că Legea nr. 35/2008 a instituit, în timpul alegerilor parlamentare din 2008, un sistem dublu de evaluare a candidaturilor organizațiilor minorităților naționale: pe de o parte, organizațiile reprezentate în Parlament se reînnoiesc automat candidatura lor, reprezentativitatea lor fiind presupusă doar de la faptul că au câștigat la alegerile anterioare și, pe de altă parte, organizațiile nereprezentate au trebuit să ia măsuri suplimentare pentru a-și demonstra reprezentativitatea (ibid., § 41 ).
45. Prezenta cauză se referă la alegerile parlamentare din decembrie 2012, care ar părea să o distingă de cazul Danis și Asociația persoanelor de origine turcă, care a vizat alegerile parlamentare din noiembrie 2008 și recenta modificare a Legii nr. 35/2008, care a introdus o nouă condiție pentru organizațiile care nu sunt reprezentate în Parlament, și anume acordarea statutului de utilitate publică (ibid., §§ 8-9). Cu toate acestea, când vine vorba de a se pronunța existența unei diferențe de tratament în prezentarea candidaților pentru un mandat de deputat, Curtea consideră că concluziile la care a ajuns în cazul Danis și Asociația Persoanelor de origine turcă menționată mai sus cu privire la existența unui sistem dublu de evaluare a candidaturilor organizațiilor minorităților naționale rămân valabile.
46. ​​Curtea observă că, la alegerile din decembrie 2012, organizațiile care nu erau reprezentate în Parlament aveau încă obligația de a lua măsuri suplimentare pentru a-și prezenta candidatura, în special prin dovedirea că au obținut statutul de utilitate publică (alin. 15 de mai sus), cum a fost cazul la alegerile din noiembrie 2008, în cazul Danis și Asociația Persoanelor de origine turcă menționate mai sus. Cazul de față se deosebește de acesta din urmă printr-un singur aspect formal, care este întinderea condițiilor legale necesare pentru dobândirea statutului de utilitate publică, deoarece acestea au fost modificate la 29 iulie 2012, când Legea nr. 145/2012 de modificare a Ordinului nr. 26/2000 intrat în vigoare (a se vedea punctele 16 și 17 de mai sus). Cu toate acestea, în ambele cazuri, organizațiile minorităților naționale care nu sunt reprezentate în parlament au fost obligate să ia măsuri suplimentare. Rezultă că nu a fost modificată diferența de tratament față de organizațiile reprezentate deja în Parlament.
47. În consecință, Curtea este de părere că reclamanta a fost supusă unui tratament diferențiat în exercitarea drepturilor sale electorale protejate de articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza faptului că spre deosebire de organizațiile reprezentate deja în Parlament, fundația din care era membru și candidat a trebuit să obțină statutul de utilitate publică pentru a-și prezenta candidatura la alegerile parlamentare din decembrie 2012.

 

48. Cazul de față se distinge astfel de cazul Ofensiva tinerilor menționat mai sus, la care Guvernul s-a referit în observațiile lor (a se vedea punctul 36 de mai sus). Într-adevăr, acest caz s-a referit la alegerile parlamentare din 2004 (ibidem, §§ 9-10), care au fost organizate în mod legal diferit de cel menționat în cazul Danis și Asociația persoanelor de origine turcă, citate mai sus, și în cazul de față (a se vedea punctele 15-17 de mai sus). În plus, reclamanta din cauza Ofensiva tinerilor menționată mai sus s-a plâns că a trebuit să demonstreze că este o minoritate națională (ibidem, § 69), ceea ce nu este cazul în cazul de față.

(ii) Scopul legitim urmărit de diferența de tratament

49. Curtea a observat că, potrivit Guvernului, ale cărui argumente nu erau contrazise de reclamant, diferența de tratament suferită de reclamant avea scopul de a asigura reprezentativitatea organizațiilor care intenționau să prezinte candidații și seriozitatea acești candidați (a se vedea punctul 36 de mai sus).
50. Curtea a acceptat argumente similare din partea Guvernului în cauza Danis și Asociația Oamenilor de origine turcă (citat mai sus, § 44). În absența argumentelor decisive prezentate de reclamantă, Curtea acceptă astfel că diferența de tratament constând în necesitatea condițiilor suplimentare de la organizațiile care nu sunt reprezentate în Parlament avea scopul de a garanta reprezentativitatea eficientă și de a evita candidaturi fără seriozitate (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Özgürlük ve Dayanıșma Partisi (ÖDP), citată mai sus, § 42).

(iii) Justificarea diferenței de tratament

51. Curtea reiterează că condițiile de participare la alegerile impuse partidelor politice fac parte din regulile electorale de bază. În sistemele electorale care impun o serie de condiții specifice partidelor politice pentru ca aceștia să poată participa la scrutin, introducerea de noi cerințe cu puțin timp înainte de data alegerilor poate duce, în cazuri extreme, la descalificarea „biroul partidelor de opoziție și al coalițiilor care se bucură de un sprijin popular important și favorizează astfel partidele politice la putere. Este de la sine înțeles că o astfel de practică este incompatibilă cu ordinea democratică și că subminează încrederea cetățenilor în puterile publice ale țării lor. În acest sens, Curtea reiterează că condițiile de prezentare a partidelor politice la alegeri trebuie să beneficieze de aceeași stabilitate temporală ca și celelalte elemente fundamentale ale sistemului electoral (Hotărârea Ekoglasnost, citată mai sus, § 69).
52. Curtea va examina justificarea diferenței de tratament suferite de reclamantă în lumina acestor principii. Într-adevăr, reiese din faptele cauzei, iar Guvernul nu a susținut, dimpotrivă, că organizațiile minorităților naționale participă la alegerile parlamentare la fel ca partidele politice sau alte partide (a se vedea paragraful 15 de mai sus) .
53. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, așa cum susține Guvernul (a se vedea punctul 36 de mai sus), cerința impusă fundației de a obține statutul de utilitate publică prin îndeplinirea criteriilor expuse și prin continuarea procedurii prevăzute prin Legea nr. 145/2012 de modificare a Ordonanței nr. 26/2000 (a se vedea punctul 17 de mai sus) a fost justificată. Spre deosebire de cazul Danis și Asociația Persoanelor de origine turcă, în care Curtea a concluzionat că, prin modificarea legislației electorale cu șapte luni înainte de alegerile parlamentare din 2008, autoritățile naționale nu au dat reclamanților în acest caz, oportunitatea de a-și organiza activitatea astfel încât să poată fi recunoscută ca având un statut de utilitate publică (ibid., § 54), reclamanta nu a fost surprinsă în speță de o nouă condiție. Înainte de alegerile din decembrie 2012, ea a putut să organizeze activitatea fundației sale pentru a solicita statutul de utilitate publică (a se vedea paragraful 5 de mai sus).
54. Curtea a observat că solicitantul a cerut într-adevăr recunoașterea acestui statut pentru fundație și că această cerere a primit răspunsuri negative din partea autorităților administrative cărora SGG a trimis-o pentru examinare: prima dată înainte de alegeri din decembrie 2012, din partea DRI (a se vedea paragraful 7 de mai sus) și a doua oară după alegeri, din partea Ministerului (a se vedea punctul 13 de mai sus). În consecință, Curtea consideră că este necesar să verifice, după cum o invită Guvernul (a se vedea punctele 29 și 35 de mai sus), dacă procedura de acordare a statutului de utilitate publică, reglementată de modificările legislative ulterioare, are era transparent și lipsit de arbitraj și dacă solicitantul putea contesta în fața instanțelor naționale refuzul de a recunoaște fondul în cauză.
55. Curtea a observat că partidele nu au susținut în cazul de față că legea electorală, respectiv Legea nr. 35/2008, a suferit modificări repetate (a se vedea punctul 15 de mai sus). Acesta constată că mai degrabă a fost legislația care reglementa asociațiile și fundațiile, Ordinul nr. 26/2000 în acest caz și, în special, condițiile care trebuiau îndeplinite pentru a putea solicita recunoașterea statutului de utilitate publică, care au fost modificate cu mai puțin de cinci luni înainte de alegerile parlamentare din decembrie 2012 (a se vedea punctul 17 de mai sus) și după ce fundația a solicitat statutul de utilitate publică. Cu toate acestea, prin adoptarea condițiilor pe care orice organizație dintr-o minoritate națională care intenționa să se prezinte la alegeri pentru prima dată, inclusiv dobândirea statutului de utilitate publică, trebuia să îndeplinească, Ordinul nr. 26/2000 a avut un impact direct pe legislația electorală. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să aflăm modul în care modificarea Ordinului nr. 26/2000 a afectat dreptul reclamantului de a candida la funcția parlamentară.
56. În ceea ce privește aplicarea Ordinului nr. 26/2000, Curtea ia în considerare următoarele elemente. Acesta observă mai întâi că solicitarea de acordare a statutului de utilitate publică formulată de reclamant a fost depusă de SGG către două autorități separate: DRI (Direcția pentru relații interetnice a Guvernului României) și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (a se vedea punctul 5 de mai sus) și că solicitarea solicitantului a fost tratată diferit în funcție de autoritatea publică la care a fost depusă. Guvernul nu a explicat Curții de ce este necesară o procesare a cererii reclamantului de către două autorități separate în cazul de față.
57. În continuare, Curtea constată că Ordinul nr. 26/2000 prevede termene – respectiv șaizeci și nouăzeci de zile – pentru prelucrarea, de către autoritatea administrativă competentă și apoi de către guvern, a cererilor pentru acordarea statutului de utilitate publică (a se vedea punctul 18 de mai sus), dar Guvernul nu a explicat înainte dacă aceste termene sunt indicative sau imperative. Cu toate acestea, Curtea a considerat că problema acestor perioade era importantă în circumstanțele cauzei, întrucât reclamanta trebuia să obțină acest statut înainte de termenul de prezentare a candidaturii sale la alegeri. Astfel, solicitantul a primit răspunsul DRI în 27 iunie și 14 august 2012 (a se vedea punctul 7 de mai sus), adică înainte de termenul de depunere a cererilor, care era stabilit pentru 30 octombrie 2012 (a se vedea punctul 12 de mai sus). Cu toate acestea, răspunsul ministerului nu i-a fost comunicat decât după 8 ianuarie 2013, după alegerile parlamentare (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
58. De asemenea, Curtea a notat că autoritățile la care a fost depusă cererea reclamantei au avut opinii divergente cu privire la criteriile pe care fundația trebuia să le îndeplinească pentru a i se acorda un statut de utilitate publică. Refuzul DRI a fost justificat de faptul că activitatea fundației nu privea relații interetnice, ceea ce pare să sugereze că solicitantul nu a îndeplinit criteriile legale. Cu toate acestea, din formularea răspunsului DRI, comunicat reclamantei la 14 august 2012, rezultă clar că simplul fapt că îndeplinesc condițiile cerute de dispozițiile relevante în cazul de față nu obliga obligația Guvernului de a acorda statutul de utilitate publică la fundație, executivul păstrând puterea de a decide dacă este sau nu potrivit să adopte o astfel de decizie (a se vedea paragraful 7 de mai sus). Ulterior, Curtea a notat că Ministerul și-a exprimat opinia că, atunci când dosarul a fost depus și examinat, fundația îndeplinea toate condițiile legale în vigoare la momentul evenimentelor pentru a fi recunoscută ca având statut de utilitate publică. Cu toate acestea, ministerul a indicat reclamantei că solicitarea ei trebuie analizată în conformitate cu criteriile recent introduse prin Legea nr. 145/2012, pe care nu le-a mai îndeplinit (a se vedea punctul 13 de mai sus). În plus, din probele prezentate Curții nu rezultă că departamentul a luat în considerare posibilitatea de a solicita reclamantei să completeze cererea inițială în conformitate cu criteriile nou introduse.
59. Curtea a observat că răspunsurile oferite reclamantului de către autoritățile administrative confiscate nu au fost uniforme în interpretarea care trebuie acordată criteriilor legale și aplicării lor în timp. Apoi observă că natura juridică a acestor răspunsuri nu este clară din legislația și practicile interne prezentate de Guvern. Articolul 40 din Ordonanța nr. 26/2000 prevede că autoritatea administrativă comunică solicitantului „un răspuns motivat” în termen de 30 de zile calculat de la data „luării deciziei” (punctul 18 ci -Dessus). În cazul de față, însă, SGG a solicitat DRI și Ministerul să își comunice avizele (punct de vedere; a se vedea punctul 5 de mai sus). Aceste elemente nu ne permit să concluzionăm cu certitudine că DRI și Ministerul au desfășurat acte pregătitoare sau că au luat decizii administrative. În plus, din redactarea articolului 40 din Ordinul nr. 26/2000 nu rezultă că, în caz de refuz, răspunsul administrației trebuie apoi comunicat SGG în vederea adoptării unui decizie formală, cum este cazul când administrația propune recunoașterea statutului de utilitate publică (a se vedea punctul 18 de mai sus). În consecință, Curtea a dedus că răspunsul DRI și cel al Ministerului au fost definitive în cazul reclamantului și că au încetat procedura administrativă în cazul de față.
60. Acestea fiind spuse, trebuie examinat dacă instanțele naționale, responsabile în primul rând de interpretarea și aplicarea legislației naționale, ar putea efectua o examinare judiciară a răspunsurilor DRI și ale Ministerului. Curtea a notat că textul Ordinului nr. 26/2000 prevedea că competența de a acorda unei asociații sau a unei fundații statutul de utilitate publică revine „guvernului român”, deci cu executivul (alineatele 16 și 17 de mai sus). Acesta constată că Guvernul consideră că un refuz din partea executivului este supus controlului judiciar în contextul disputelor administrative. Argumentele Guvernului se bazează pe avizele care i-au fost comunicate de mai multe curți de apel din România (a se vedea punctul 29 de mai sus).
61. Cu toate acestea, Curtea observă că, în hotărârea sa din 3 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție din România a respins o acțiune prin care o asociație a contestat refuzul executivului de a-i acorda calitatea de utilitate publică chiar dacă această asociere îndeplinea criteriile legale (vezi paragraful 19 de mai sus). Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a considerat că executivul era cel mai apt să decidă cu privire la admisibilitatea unei astfel de cereri, ținând cont de consecințele recunoașterii unui astfel de statut pentru asociație sau fundație. În consecință, Curtea declară că, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordarea unui astfel de statut este la discreția executivului, chiar dacă asociația sau fundația care o solicită. îndeplinește criteriile legale și că refuzul executivului de a acorda acest statut nu poate fi supus controlului judiciar.
62. În consecință, chiar dacă acceptăm argumentul guvernului, bazat pe avizele curților de apel, că reclamantul ar putea contesta refuzul DRI de a acorda calitatea de utilitate publică a fundației (a se vedea punctul 29 de mai sus), Curtea se îndoiește de utilitatea unui astfel de remediu. De fapt, presupusul control al legalității ar fi fost, în orice caz, limitat, în măsura în care ar fi permis doar instanțelor să verifice dacă fundația îndeplinea condițiile legale pentru obținerea statutului de utilitate publică, fără a le atribui puterea. să acorde statutul menționat. Într-adevăr, decizia finală în această privință s-a bazat pe criterii de promptitudine și nu pe legalitate, întrucât, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți, a fost la discreția executivului, care ar putea refuza acordarea statutul de utilitate publică, chiar dacă solicitantul îndeplinea toate criteriile prevăzute de lege (a se vedea punctul 19 de mai sus).
63. Rezultă că reclamanta nu a avut un remediu eficient pentru a contesta răspunsul DRI prin care a refuzat să acorde calității de utilitate publică a fundației. Mai mult, răspunsul departamentului a fost notificat reclamantului după alegerile din decembrie 2012 (a se vedea paragraful 13 de mai sus). În această privință, Curtea consideră că reclamanta nu era obligată să exercite o cale de atac care nu era, în niciun caz, capabilă să remedieze plângerea într-un termen care să îi permită să depună candidatura la alegeri. Rezultă că obiecția guvernului care se întemeiază pe eșecul de a epuiza căile de atac interne (a se vedea punctele 29 și 31 de mai sus) trebuie respinsă.
64. Curtea a reținut apoi că, așa cum a fost subliniat la punctul 61 de mai sus, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordarea statutului de utilitate publică se încadra în puterea discreționară a executivului (alin. 19 de mai sus). Consideră că, în contextul prezentei cauze, în cazul în care, pentru a-și prezenta candidatura, reclamanta a trebuit să demonstreze că fundația a dobândit acest statut, o astfel de discreție lăsată executivului este discutabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46726/99, § 36, CEDO 2002 – II). În plus, procedura prin care solicitantul ar fi putut contesta refuzul executivului de a recunoaște statutul de utilitate publică a fundației nu a conferit instanțelor interne o putere de control reală și, prin urmare, nu a fost însoțit de suficiente garanții pentru evitarea arbitrajului (a se vedea jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus).
65. Având în vedere toate elementele menționate mai sus, în special absența controlului judiciar împotriva arbitrajului (a se vedea punctul 62 de mai sus) și ținând cont de marja largă de apreciere a În ceea ce privește stadiul tehnicii (a se vedea jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus), Curtea a concluzionat că diferența de tratament la care a fost supusă reclamantul în raport cu organizațiile minorităților naționale deja reprezentate în Parlament nu a fost suficient de justificată în raport cu scopul legitim urmărit.
66. În consecință, a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție, luată împreună cu articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
67. APLICAREA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIE
68. Conform articolului 41 din Convenție:

“Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante permite ștergerea consecințelor acestei încălcări doar în mod imperfect, Curtea acordă părții răniți, dacă este cazul, doar satisfacție. ”

A.Daune

68. Reclamanta a pretins 1.000.000 de euro (EUR) pentru daune materiale și morale pe care ea a considerat-o că a suferit. Ea se referă în special la indemnizațiile și beneficiile la care consideră că ar fi putut avea dreptul dacă ar fi fost aleasă membru al Parlamentului României și susține că reputația și credibilitatea ei au fost afectate de respingerea candidaturii sale.
69. Guvernul a considerat că suma solicitată este excesivă și a avut un caracter speculativ.
70. Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și pretinsul prejudiciu material și respinge această solicitare. În plus, consideră că constatarea unei încălcări constituie în sine suficientă satisfacție justă pentru orice prejudiciu moral care a putut fi suferit de către reclamant.
71. Costuri și cheltuieli
72. Solicitantul solicită, de asemenea, rambursarea taxelor legale, fără a specifica, totuși, valoarea acestor taxe sau trimiterea documentelor justificative în acest sens.
73. Guvernul a solicitat Curții să respingă cererea reclamantului ca nefondată.
74. Potrivit jurisprudenței Curții, solicitantul poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care realitatea, necesitatea și rezonabilitatea ratei lor au fost stabilite. Având în vedere faptul că reclamanta a omis să indice cuantumul onorariilor avocatului său și nu a prezentat documente justificative în acest sens, Curtea a respins cererea referitoare la COSTURI și cheltuieli.

C.Interesul implicit

74. Curtea consideră oportun să se bazeze rata dobânzii neplătite pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, crescută cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE:

Aderă la fond obiecția preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne ridicate de Guvern și o respinge;Declarează cererea admisibilă;

Consideră că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție, împreună cu articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

Consideră că constatarea unei încălcări constituie în sine suficientă satisfacție justa pentru prejudiciul moral suferit de reclamant

Respinge restul cererii pentru o satisfacție echitabilă.