Avocat specializat retrocedari legea 10

Avocat specializat retrocedari legea 10. Practica judiciara:

Pretenţiile reclamantei au vizat repararea prejudiciului produs de stat prin nerespectarea obligaţiei rezultate din lege de a o despăgubi integral pentru valoarea imobilului pierdut (prin asigurarea plăţii integrale a sumei stabilite drept despăgubire), iar  aceste pretenţii  au fost întemeiate pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil, ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Ca atare, câtă vreme reclamanta consideră că prejudiciul ce solicită a fi reparat a fost produs prin omisiunea statului român de a lua toate măsurile necesare, inclusiv acordării de reparaţii integrale pentru imobilul preluat abuziv, verificarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei nu se poate face decât în contradictoriu cu acesta”.

Domeniu –despăgubiri bunuri preluate abuziv de către stat

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.46322/3/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.243A/04.06.2014)

Prin cererea formulată la 3 decembrie 2012, astfel cum a fost precizată la 2 decembrie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III a Civilă sub nr. 46322/3/2012, reclamanta C.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 144.010 lei, reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 786.945 acţiuni deţinute la F.P. respectiv diferenţa dintre cotaţia maximă (0,8170 lei/acţiune) cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 786.945 acţiuni şi valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite – 1 leu/acţiune, conform  creanţei garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 lei conferită de Titlul de despăgubiri nr. 3556/17nov.2008 – Titlul de conversie nr. 2444/22 dec.2008 emise de Guvernul României – CCSD, precum şi obligarea pârâtului la plata unei  sume de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 7.082.500 acţiuni deţinute la F.P. şi creanţa  garantată asupra statului în cuantum de  7.082.500 conferită de Titlul de despăgubire nr. 3556/17 nov.2008 emis de Guvernul României – CCSD.
A mai solicitat obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 8.068.895 lei, începând cu data de 17 nov.2008 şi până la momentul plăţii efective, precum şi obligarea la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
În motivarea cererii, întemeiată în drept  pe disp. art. 998 – 999 C.civ., şi respectiv art. 1357 al. 1 Nou Cod Civil, reclamanta a arătat că împreună cu alţi moştenitori a notificat în baza art. 31 din Legea 10/2001 SC „….” SA pentru a obţine despăgubiri pentru acţiunile deţinute de autorii lor la fosta societate „Întreprinderile Grigore Alexandrescu” trecută în proprietatea statului abuziv în baza Legii 119/1948. După o întârziere de 6 ani de zile – AVAS a emis Dispoziţia nr. 87/27 aprilie 2007 prin care  s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru respectivele acţiuni, reclamantei revenindu-i suma de 8.068.895 lei.
După o altă întârziere de aproximativ 3 ani a fost emisă de către CCSD – decizia nr. 3556/17 nov.2008 – reprezentând titlul de despăgubire pentru suma de mai sus.
A mai arătat reclamanta că împreună cu ceilalţi moştenitori nefiind la curent cu modalitatea concretă de obţinere a titlurilor  de plată, a înţeles să opteze pentru despăgubiri în numerar pentru suma de 500.000 lei dintre care 199.450 lei pentru reclamantă, titlul de plată ce nu a fost vărsat de către stat nici până în prezent conform dispoziţiilor OUG nr. 62/2010.
Titlul de despăgubiri aferent deciziei mai sus menţionate a fost convertit în favoarea reclamantei prin Titlul de conversie nr. 2444/12 dec.2008 emis de CCSD într-un număr de 7.869.445 acţiuni la FP având o valoare nominală de 1 leu/acţiune.
Întrucât s-a confruntat cu grave probleme familiale, reclamanta a înstrăinat prin intermediul pieţei de capital nereglementate un număr de 786.945 acţiuni deţinute la F.P. din Titlul de conversie nr. 2444/22decembrie 2008.
În aceste condiţii a arătat reclamanta că, având în vedere diferenţa dintre cotaţia maximă (atinsă la 25 ian.2010 – 0,6495/acţiune – data  listării la Bursă a F.P.= cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 786.945 acţiuni şi valoarea nominală la care i-au fost atribuite (1leu/acţiune) conform creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire nr. 3556/17 nov,.2008 emis de CCSD, în prezent se consideră  îndreptăţită să obţină această diferenţă de valoare.
În dovedirea cererii reclamanta a depus la dosar înscrisuri şi a solicitat efectuarea unui expertize contabile, ale cărei concluzii au fost depuse la dosar la data de 14 oct.2013.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând totodată şi excepţia netimbrării acesteia, excepţie respinsă de instanţă la termenul din 5 sept.2013, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, excepţie pe care instanţa a unit-o cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr.2124/05.12.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata sumei de 144.010 lei reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 786.945 acţiuni deţinute la F.P., respectiv diferenţa între cotaţia maximă (0,8170 lei/acţiune) şi valoarea nominală la care acestea au fost atribuite conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 lei conferită de Titlul de Despăgubire nr.3556/17.11.2008, titlul de Conversie nr. 2444/12.12.2008 emise de Guvernul României – CCSD, a obligat pârâtul să remită reclamantei suma de bani reprezentând diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 7.082.500 acţiuni deţinute la F.P. şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 7.082.500 lei conferită de Titlul de despăgubire nr. 3556/17.11.2008, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 8.068.895 lei şi cel referitor la plata daunelor moratorii şi a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a S.R. prin M.F.P.
A reținut tribunalul că, în raport de modalitatea şi termenul în care F.P. a fost listat la  Bursa de Valori Bucureşti, deşi Legea nr.10/2001 a prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură a imobilului – obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea  cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirii notificatorilor a fost prevăzută abia prin Legea nr.247/2005 prin înfiinţarea unor instituţii menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre  acestea fiind şi F.P.
Ulterior, dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr.247/2005 au fost modificate prin OG nr.81/2007 în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacţionare la BVB a acţiunilor societăţilor ce făceau parte din portofoliul de acţiuni al F.P. nu au fost finalizate în termenul legal.
Totodată, trebuie semnalat şi faptul că deşi crearea pe plan legislativ a F.P. s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat abia la 25 ian.2011 fiind astfel evidentă culpa S.R. pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca F.P. să poate fi listat la Bursă.
S.R. a stabilit în mod unilateral şi artificial cum că valoarea de tranzacţionare  pe bursa a acţiunilor emitentului F.P. va fi  una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului F.P.
În aceste condiţii, aşa cum se arată şi în raportul de expertiză depus la dosar, S.R. putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acţiune această valoare fiind influenţată de mai mulţi factori astfel cum s-a arătat şi în raportul de expertiză.
Răspunzând obiectivelor fixate, expertul desemnat a concluzionat în sensul că neiniţierea conf. dispozițiilor  art. 11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin  art.16 din OUG nr.81/2007 a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi  încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5% emise de societăţile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al   Legii nr.247/2005 a influenţat negativ preţul de  tranzacţionare pe bursă a acţiunilor.
În raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză au fost  probate elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale prev. de art.  998 – 999 Cod civil, respectiv art. 1357 Noul cod civil, texte pe vaza cărora reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea, motiv pentru care  reţinând culpa pârâtului în sensul  mai sus menţionat, a fost admisă acţiunea  reclamantei în sensul precizat  de aceasta.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului invocată de acesta prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată şi a respins-o având în vedere dispozițiile art.3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin Titlul I din OG nr.81/2007 – sens în care  titlurile de despăgubire cum este şi cel deţinut de reclamant sunt definitive ca fiind „Certificate  emise de Cancelaria Primului Ministru prin CCSD în numele şi pe seama S.R. care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului corespunzător despăgubirilor acordate.”
În raport de soluţia dată primelor capete de cerere ale acţiuni, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind actualizarea cu indicele de inflaţie a  sumei de 8.068.895 lei, precum şi cea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs, calificat apel la termenul de judecată de la 04.06.2014, pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civ., pentru nelegalitate şi netemeinicie având în vedere următoarele motive:
Un prim aspect pe care îl învederează apelantul se referă la motivarea hotărârii care, aşa cum se afirmă în doctrina, trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanţă cu măsurile luate de instanţă prin dispozitiv şi trebuie să fundamenteze şi să explice măsurile adoptate.
În art.261 alin.5 Cod procedură civilă se menţionează în mod expres că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ea trebuie să se refere la toate acestea.
Tot în doctrină s-a arătat că motivarea trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea măsura încât să corespundă imperativelor logicii, ea nu poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate şi asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate.
În speţă, instanţa de fond nu a făcut aplicarea normei cuprinsă în art.261 alin.5 Cod procedură civilă, neprezentând motivele de fapt şi de drept care i-au fundamentat convingerile. Astfel, aceasta s-a limitat să enumere aspectele susţinute de către reclamantă şi să afirme că, referitor la invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.R. prin M.F.P., tribunalul a respins această excepţie motivat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin OG 81/2007, titlurile de despăgubire reprezintă “certificate emise de Cancelaria Primului Ministru prin CCSD în numele şi pe seama S.R. care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului corespunzător despăgubirilor acordate ”
Astfel, instanţa de fond, în mod eronat, respinge această excepţie pe considerentul anterior menţionat.
Mai mult decât atât, la art. 3 lit. h) şi i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede că:
h) titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele si pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 lei.
i) titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele si pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.”P”.
Art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevede: „Până la finalizarea procedurilor de despăgubire, M.F.P. va reprezenta statul român ca acţionar al F.”P” şi va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.”
Prin urmare, legiuitorul a prevăzut, de strictă interpretare şi în mod limitativ atribuţiile M.F.P., de reprezentant al S.R., ca acţionar al F.„P”, fără însă ca, din această calitate, să i se confere calitate procesuală pasivă in litigii cu obiect asemănător celui de faţă, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
Aşa cum s-a arătat şi prin afirmaţiile anterioare, cât şi prin apărările formulate la fond, stabilirea şi plata despăgubirilor acordate în baza legislaţiei cu privire la imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 si, de asemenea, prin O.U.G. nr. 81/2007 si H.G. nr. 1095/2005
Aşadar, dispoziţiile legale care stau la baza acţiunii reclamantei, stabilesc in mod imperativ cadrul procesual cu privire la acţiunile ce au ca obiect contestarea unei decizii, obligarea la încheierea unor operaţiuni administrative (plata unei sume de bani) sau emiterea unei decizii, de către C.C.S.D. sau A.N.R.P.
In concluzie, rezultă că procedura prevăzută de dispoziţiile legale mai sus-menţionate este succesivă şi nu aleatorie sau simultană, fiind necesar, in această ordine, emiterea deciziei de către C.C.S.D., apoi emiterea titlului de plată şi a celui de conversie, de către A.N.R.P., iar pentru efectuarea plăţilor, în cazul lipsei de fonduri, numai aceasta din urma autoritate poate solicita M.F.P. transferarea exclusiv a sumelor prevăzute in bugetul acestuia pentru aplicarea Legii nr.247/2005.
Prin urmare, fără a mai exista vreo implicare a M.F.P. în procedura prealabilă litigiului şi nici în prezent, nici in nume propriu şi nici ca reprezentant al Statului Român, apare evident ca în mod greşit reclamanta s-a îndreptat prin acţiunea formulata împotriva M.F.P. ca reprezentant al S.R., iar instanţa învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei, în mod eronat a reţinut calitatea procesual pasivă a acestuia.
Astfel, aşa cum rezultă din criticile de mai sus, este evident că instanţa de fond nu a dat eficienţă principiului rolului activ mulţumindu-se să absolutizeze susţinerile reclamantei.
Un al doilea aspect pe care apelantul îl critică este legat de modalitatea în care instanţa învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei, a înţeles că ar fi fost întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, astfel că a considerat că, în temeiul art. 998-999 din Codul civil, respectiv art.1357 din Noul cod civil acţiunea formulată de către reclamantă este întemeiată.
Aşa cum în mod corect instanţa de fond face referire în aspectele reţinute prin hotărârea criticată, prin Legea nr.10/2001 s-a stabilit, ca principiu, restituirea în natură a imobilelor naţionalizate. Acolo unde restituirea în natură nu este posibilă, legiuitorul a prevăzut ca restituirea în natură să fie înlocuită cu restituirea prin echivalent, adică persoanele îndreptăţite (foştii proprietari sau moştenitorii acestora) să fie despăgubite.
Totodată, despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se acordă exclusiv după regulile instituite de Titlul VII din Legea nr.247/2005. Astfel, foştii proprietari de imobile naţionalizate, cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură, nu pot obţine aceste despăgubiri decât prin mecanismul imaginat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Deşi instanţa de fond reţine culpa S.R. cu privire la listarea la bursă a F.P. la data de 25.01.2011, având în vedere că acest organism a fost creat pe plan legislativ în anul 2005, trebuie avute în vedre următoarele aspecte:
Pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr.10/2001, a fost necesară înfiinţarea Fondului Proprietatea, ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub formă de societate de investiţii financiare.
Potrivit art. 6 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, F.P. este o societate comercială pe acţiuni, la care titularii dreptului de despăgubire devin acţionari prin conversia “titlurilor de despăgubire” în acţiuni emise la acest fond.
Conform prevederilor art.18 alin.1 din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele masuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, “după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată (…).
Prin urmare, legea stabileşte în mod expres că emiterea titlului de conversie se face strict pe baza titlului de despăgubire emis de C.C.S.D. şi pe baza opţiunii persoanei îndreptăţite. Astfel, titlul de conversie, se va emite strict pentru suma stabilită în titlul de despăgubire, respectiv pentru o sumă mai mică, în situaţia în care se solicită emiterea unui titlu de conversie şi parţial emiterea unui titlu de plată.
Astfel, este evident că instanţa de fond nu a avut în vedere că prin emiterea titlului de conversie, instituţiile statului şi-au îndeplinit atribuţiile conferite de lege.
Ceea ce instanţa de fond a omis este faptul că avea posibilitatea de a-şi exprima opţiunea, în sensul dispoziţiilor legale menţionate anterior, ulterior momentului tranzacţionării la bursa de valori a acţiunilor F.P, când potrivit dispoziţiilor art.18 indice 7 alin.3 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, introduse prin OUG nr.81/2007 conversia se realiza în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor, aferent primelor 60 şedinţe de tranzacţionare.
Astfel, cunoscând algoritmul privind conversia titlului de despăgubire în acţiuni, prin depunerea cererilor de opţiune anterior datei listării la bursă a F.P., reclamanta C.I.A. a acceptat tacit ca acţiunile să îi fie emise la valoarea nominală de 1 leu/acţiune şi, în consecinţa, instanţa de fond nu avea cum să reţină culpa S.R. prin M.F.P.
În cauză, reclamanta nu a contestat Decizia nr. 2444/22.12.2008 la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr.554/2004, cu toate că avea la dispoziţie această cale de atac, în situaţia în care era nemulţumită de numărul de acţiuni menţionate în titlurile de conversie.
Nu in ultimul rând, apelantul înţelege să critice sentinţa civilă nr.2124/05.12.2013, ţinând cont că nu există o dovada cu privire la existenţa vreunui prejudiciu adus reclamantei de către S.R. prin M.F.P., astfel cum instanţa de fond, în mod eronat a reţinut.
Mai mult decât atât, pentru a atrage răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a S.R. prin M.F.P., reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege şi nu doară existenţei unui prejudiciu. Aceste patru condiţii sunt nu doar condiţii generale ale răspunderii civile delictuale, ci şi condiţii necesare pentru a atrage răspunderea delictuală pentru fapta proprie.
Astfel, niciuna dintre condiţiile prevăzute de lege nu se regăsesc întrunite în speţa de faţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a S.R. prin M.F.P. pentru fapta proprie, întrucât nu există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să poate fi imputată S.R., nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nici vinovăţie.
Instanţa de fond invocă faptul că “S.R. putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acţiune, această valoare fiind influenţată de mai mulţi factori astfel cum s-a arătat şi în raportul de expertiză”.
Solicită să se observe faptul că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii în acţiuni la F.P., „bunul” reclamantei sub forma creanţei s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acţiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluţia pieţei bursiere.
Cum valoarea acţiunilor la F.P., atât anterior, cât şi ulterior listării acestuia la Bursa de Valori este fluctuantă, valorificarea acestora este la aprecierea exclusivă a titularului, care alege momentul pentru valorificarea acţiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el.
În atare situaţie, vânzarea acţiunilor la un preţ mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a titularului de acţiuni, care, devenind acţionar la F.P., suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră, şi nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului, S.R. prin M.F.P. care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art.998-999 C.civ.
În susţinerile celor afirmate anterior, ataşează la dosar, Decizia nr. 243A/03.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a Civilă în dosarul nr. 70022/3/2011, precum si Decizia nr.3493/20.06.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.66631/3/2011.
Faţă de aceste motive, apelantul solicită admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii atacate, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamanta – intimată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în ipoteza respingerii excepţiei, pe fond, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Criticile aduse de apelant hotărârii pronunţate de prima instanţă se  referă pe de o parte la lipsa unei motivări corespunzătoare exigenţelor legale, iar pe de altă parte la  aplicarea greşită a legii (dispoziţiile speciale aplicabile în materia despăgubirilor pentru imobilele preluate de stat în perioada martie 1945- decembrie 1989, precum şi cele care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale) sub aspectul soluţiei date fondului, dar şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În ce priveşte critica vizând motivarea deficitară a hotărârii pronunţate în primă instanţă, Curtea constată caracterul nefondat al acesteia, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în apel cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt fondate pretenţiile formulate reclamantei, aceste motive nu sunt contradictorii şi sunt rezultate din raportarea criteriilor prevăzute de lege la situaţia de fapt rezultată în cauză pe baza probelor administrate. Câtă vreme tribunalul a analizat susţinerile din cererea de chemare în judecată, iar motivarea conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, Curtea consideră că modalitatea în care instanţa de apel a motivat această soluţie corespunde pe deplin şi exigenţelor ce rezultă din jurisprudenţa CEDO în materie de redactare a hotărârilor instanţelor, ca şi componentă a dreptului de acces la un tribunal.
În ce priveşte critica vizând soluţia pronunţată de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea constată, de asemenea, susţinerile apelantului nefondate.
Astfel, trebuie observat că pretenţiile reclamantei au vizat repararea prejudiciului produs de stat prin nerespectarea obligaţiei rezultate din lege de a o despăgubi integral pentru valoarea imobilului pierdut (prin asigurarea plăţii integrale a sumei stabilite drept despăgubire), iar  aceste pretenţii  au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C.civil, ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Ca atare, câtă vreme reclamanta consideră că prejudiciul ce solicită a fi reparat a fost produs prin omisiunea statului român de a lua toate măsurile necesare, inclusiv listarea la bursă a F.P. şi ulterior, a anumitor societăţi, în vederea acordării de reparaţii integrale pentru imobilul preluat abuziv, verificarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei nu se poate face decât în contradictoriu cu acesta, sub acest aspect, soluţia instanţei fiind legală.
Cât priveşte fondul cauzei, Curtea constată, însă, că susţinerile apelantului vizând neîndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, anume prejudiciul şi fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă, sunt întemeiate.
Curtea reţine că analiza pe care tribunalul a realizat-o cât priveşte îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale nu este una corectă, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu efectiv şi cert, ca existenţă, dar şi ca întindere.
Astfel, cât priveşte prejudiciul, pe de o parte trebuie observat că reclamanta nu şi-a valorificat încă toate acţiunile dobândite în temeiul titlului de conversie emis de ANRP, iar pe de altă parte, este esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de intimată, variază continuu (atât în sensul diminuării, dar şi al creşterii), dată fiind natura speculativă a pieţei (bursa de valori) pe care acestea se tranzacţionează. Ca atare, stabilirea cu certitudine, la acest moment, a prejudiciului astfel cum aceasta a fost circumstanţiat de reclamantă nu este posibilă.
Mai mult, fapta statului, constând în amânarea procedurilor prevăzute de art.11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, nu fi considerată ca având o natură ilicită, în plus nefiind dovedită legătura de cauzalitate între aceasta şi valoarea cu care acţiunile de felul celor deţinute de reclamantă s-au tranzacţionat pe piaţa bursieră, fiind insuficient ca valoare probatorie raportul de expertiză realizat în cauză în lipsa altor probe cu care să se coroboreze (analize bursiere, studii ale pieţei etc.).
Cât priveşte susţinerea din cererea de chemare în judecată vizând existenţa unei discriminări între cele două categorii de persoane la care reclamanta face referire (cele care şi-au convertit titlurile de despăgubire până la zece zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare a F.P., la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, respectiv cele în cazul cărora conversia s-a realizat după momentul prevăzut de art. 187  alin. 2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 introdus prin OUG nr. 81/2007), Curtea constată, de asemenea, că nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea arătată mai sus.
Astfel, trebuie observat în primul rând că prevederile art. 187 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acţiuni la F.P. a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 187 alin. 3. Potrivit art. 187 alin. 1 din Legea 142/2010 pentru aprobarea O.U.G 81/2007 , procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 02 mai 2011.
Or, în condiţiile în care în ceea ce o priveşte pe reclamantă conversia titlului său de proprietate s-a realizat prin Decizia nr.2444/22.12.2008 a A.N.R.P., iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalităţi în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin OUG nr. 81/2007, nu se poate invoca la acest moment de către reclamantă o discriminare de natura celei la care face referire, aceasta având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalităţi, mai precis să solicite conversia titlului său de despăgubiri după listarea la bursă a F.P., în cazul în care considera că această modalitatea este mai avantajoasă. Aceasta, întrucât potrivit art.181 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul „Proprietatea“.
În fine, referitor la aceeaşi pretinsă discriminare creată de legiuitor şi încălcarea art.1 Protocolul 1, faţă de care reclamanta consideră că este îndreptăţită la un remediu adecvat, conform art.13 CEDO, trebuie reţinut că în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea de la Strasbourg nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că F. “P”, instituit prin Legea nr.247/2005, nu este funcţional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că “punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (paragraful 233).
În jurisprudenţa referitoare la art.13 din Convenţie, Curtea a considerat că „remediul intern” trebuie să fie un “recurs efectiv”, dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale” (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, reclamanta nu are în temeiul acestui articol, un recurs „naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale” fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. (…)’’
Curtea constată că nici dispoziţiile art.14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, invocate, de asemenea, de către reclamantă nu pot fundamenta pretenţiile acesteia.
Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, articolul 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor sale. Nu are o existenţă independentă din moment ce contează numai pentru « beneficierea de drepturi şi libertăţi » pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerinţelor lor şi, în această măsură, deţine o însemnătate autonomă, dar nu şi-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puţin uneia din clauzele menţionate.
Or, intimata reclamantă pretinde că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-şi valorifice creanţa rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă.
Curtea, reţinând că, într-adevăr, reclamanta dispunea cel puţin de o speranţă legitimă de a obţine o reparaţie integrală pentru pierderea proprietăţii sale, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretenţiile sale se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constată că, potrivit celor de mai sus, art.14 din Convenţie nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art.1 din Protocol.
Or, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, pretenţiile reclamantei au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu care să îndeplinească cerinţele legale, produs de către stat şi nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reţine  că reclamanta a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, iar o încălcare art.14 nu mai poate fi analizată.
În consecinţă, ţinând seama de cele expuse, Curtea constată că apelul este fondat, astfel încât, în temeiul prevederilor art.296 Cod procedură civilă, îl va admite şi va schimba în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată.