Cum se anuleaza in instanta o DECIZIE DE CONCEDIERE nedreapta?

Cum se anuleaza in instanta o DECIZIE DE CONCEDIERE nedreapta?

Dosar nr….
R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI
CIVILĂ

Sentinţă civilă Nr. ……
Şedinţa publică de la ……..
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE
Asistent judiciar
Asistent judiciar
Grefier

Pe rol judecarea cauzei privind pe contestatoarea Ş O, în contradictoriu cu intimata ………., în calitate de lichidator judiciar al SC S C SA VASLUI, având ca obiect contestaţie decizie de concediere + suspendare executare.
…………………………………………………………………………………
INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 05.02.2015, sub nr……….., contestatoarea Ş O a solicitat în contradictoriu cu intimata SC SC SA VASLUI, prin lichidator E IPURL HUŞI, anularea Deciziei nr. …prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă şi suspendarea punerii în executare a acestui act, până la soluţionarea prezentei contestaţii.
………………………………………………………………………………….
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În fapt, contestatoarea a fost angajata SC S C SA VASLUI, având funcţia de secretară.
Prin Sentinţa civilă nr……, s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă a SC S C SA VASLUI, iar prin Sentinţa civilă nr…….. Tribunalul Vaslui a dispus intrarea societăţii în faliment, ambele sentinţe fiind atacate cu apel la Curtea de Apel Iaşi.
Prin Decizia nr.119/28.01.2015, emisă de E I.P.U.R.L. HUŞI, în calitate de lichidator judiciar al SC S C SA VASLUI, s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei, începând cu data de 19.02.2015, dată la care expiră preavizul de 15 zile lucrătoare. S-a menţionat că decizia a fost luată „având în vedere că debitoarea nu desfăşoară activitate, în temeiul prevederilor art.65 alin.1 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii coroborat cu art.86 din Legea nr.85/2006 modificată”.
În drept, dată fiind starea juridică a intimatei SC S C SA, respectiv aflarea sa în procedura insolvenţei, se impune a fi menţionat, ca şi chestiune prealabilă, faptul că prevederile art.36 din Legea nr.85/2006 (aplicabilă în cauză faţă de data deschiderii procedurii, în prezent, in vigoare fiind Legea nr.85/2014) nu sunt incidente în cauză. Astfel, potrivit acestor dispoziţii, toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau asupra bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor, sunt suspendate de drept de la data deschiderii procedurii insolvenţei, ceea ce înseamnă întreruperea cursului judecăţii unei cereri adresate instanţei civile de judecată, cu trimiterea acesteia spre soluţionare în procedura specială a insolvenţei. Însă, cum legea se referă in terminis la realizarea creanţelor asupra patrimoniului debitorului, cererea de constatare a nulităţii unui act juridic şi, dacă e cazul, cererea de reintegrare pe postul deţinut anterior concedierii, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, au caracter nepatrimonial şi continuă să fie soluţionate de jurisdicţia muncii, indiferent dacă hotărârea astfel pronunţată este de natură a produce efecte patrimoniale faţă de angajatorul aflat în insolvenţă, care va ţinut să continue executarea obligaţiilor ce-i revin din contractul de muncă faţă de salariat.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a efectelor deciziei de concediere, până la soluţionarea prezentei contestaţii, Tribunalul o apreciază ca fiind neîntemeiată. Pe de o parte, nu există o dispoziţie legală în dreptul muncii care să permită o asemenea posibilitate, prevederile art.718 Cod procedură civilă (suspendarea executării silite) sau ale art.14 sau 15 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, având domenii de aplicare distincte şi fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care s-ar forţa o aplicare prin analogie a acestor texte, trebuie remarcată contradicţia care s-ar crea cu prevederile art.77 Codul muncii, potrivit cărora decizia de concediere produce efecte de la momentul comunicării ei. Or, odată ce acest act şi-a produs efectele în condiţiile legii, nu mai există obiectul unei suspendări.
Sub aspectul legalităţii deciziei de concediere, Tribunalul reţine că potrivit art.86 alin.(6) din Legea nr.85/2006, „prin derogare de la prevederile Codului muncii, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare”.
În primul rând, împrejurarea că, în speţă, hotărârile privind intrarea în procedura insolvenţei nu rămăseseră încă definitive, nu este de natură să determine nelegalitatea unor astfel de decizii de concediere, în contextul în care art.12 din Legea nr.85/2006 dispune că aceste hotărâri sunt executorii, deci legitimează administratorul judiciar/lichidatorul să ia măsurile prevăzute de legea insolvenţei ca intrând în atribuţiile lui.
În al doilea rând, pe de o parte, deschiderea procedurii insolvenţei nu este de natură să determine prin ea însăşi încetarea activităţii, deoarece, de principiu, activitatea angajatorului debitor continuă sau trebuie să continue potrivit dispoziţiilor Legi insolvenţei.
Pe de altă parte, după intrarea în faliment (care are drept consecinţă încetarea activităţii societăţii), rezultă din textul de lege al art.86 alin.(6) din Legea nr.85/2006 (teza I fiind, între timp, declarată neconstituţională prin Decizia nr.64/24.02.2015 publicată în M.Of. nr.286/28.04.2015, aşadar ulterior pronunţării în prezenta cauză), că, lichidatorul judiciar va desface de urgenţă contractele individuale de muncă ale salariaţilor, numai cu respectarea termenului de preaviz menţionat.
Cu toate acestea, lichidatorul poate menţine anumite contracte individuale de muncă până la momentul lichidării întregii averi a debitorului dacă apreciază că are nevoie, în funcţie de perspectivele lichidării, de serviciile acestor persoane.
Aşadar, încetarea activităţii societăţii ca urmare a intrării în faliment nu semnifică obligatoriu (per se) desfiinţarea tuturor sau unora dintre locurile de muncă din cadrul societăţii.
Administratorul judiciar/lichidatorul are astfel obligaţia, potrivit art.65 alin.(1) şi (2) Codul muncii, de a arăta atât cauza încetării contractului individual de muncă al salariatului (care este, în acest caz, desfiinţarea locului de muncă al salariatului), cât şi motivele, fără legătură cu persoana salariatului care au condus la desfiinţarea postului.
Din analiza deciziei de concediere, Tribunalul constată că nu este motivată în fapt, simpla indicare a împrejurării intrării în faliment şi a încetării activităţii, precum şi a prevederilor legale neconstituind o arătare a motivelor care au determinat concedierea, conform art.76 lit.a) Codul muncii. Utilizând sintagma „motive care determină concedierea”, legiuitorul a avut în vedere atât motivele de fapt, cât şi cele de drept, lipsa acestora atrăgând, de această dată, nulitatea deciziei.
Faţă de considerentele anterioare, simpla referire la împrejurarea că SC S C SA nu mai desfăşoară activitate, în contextul în care doar clubul de fotbal patronat de societate nu mai este activ, nu echivalează cu motivarea în fapt a măsurii concedierii şi cu existenţa cauzei reale şi serioase, fiind necesar a se indica împrejurările şi motivele pentru care societatea nu mai desfăşoară nici activităţi administrative.
Decizia de concediere (iar nu întâmpinarea formulată ulterior) trebuie astfel motivată în raport de necesitatea luării acestei măsuri (a desfiinţării postului contestatorului), de existenţa unor motive întemeiate, care au impus desfiinţarea postului, de aprecierea asupra inutilităţii acestuia în procedura falimentului, apreciere care trebuie reflectată într-un act decizional privind desfiinţarea postului.
Or, având în vedere că intimata nu a făcut referire în cuprinsul deciziei de concediere şi al actelor premergătoare la nici un act decizional în acest sens (şi nici nu l-a depus la dosar pentru a fi analizat de instanţă sub aspectul caracterului efectiv şi serios), faţă de cerinţa legii ca motivele de fapt şi de drept care determină concedierea să se regăsească obligatoriu în chiar conţinutul deciziei de concediere, este indiferentă existenţa unor cauze obiective privind desfiinţarea postului, însă nearătate în actul concedierii, măsura apărând ca arbitrară faţă de rigorile legii.
Trebuie avute în vedere, în acest sens, pe de o parte, prevederile art.79 Codul muncii, potrivit cărora: „în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept, decât cele precizate în decizia de concediere”.
Totodată, date fiind dispoziţiile art.65 alin.(2) Codul muncii, care reclamă din partea instanţei să verifice caracterul real şi serios al măsurii concedierii, în lipsa indicării în concret a motivelor care justifică desfiinţarea postului reclamantului, un asemenea control nu poate fi exercitat, iar menţiunile obligatorii din decizia de concediere nu pot fi complinite cu probe extrinseci.
Din această perspectivă, deciziei de concediere îi lipseşte un element esenţial, poate cel mai important ca şi condiţie de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele care determină concedierea, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a măsurii luate cu nerespectarea prevederilor legale, conformart.78 Codul muncii.
Faţă de concluzia nulităţii deciziei pe aspecte formale, Tribunalul apreciază că nu se mai impune analiza caracterului temeinic al acesteia, respectiv a motivaţiilor avute în vedere de intimată. La analiza sumară a temeiniciei, se poate constata însă că, din cuprinsul deciziei de concediere, nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii, şi anume motivele care au determinat desfiinţarea postului, în cauză nefiind produsă nicio dovadă în acest sens de către intimată, respectiv un document din care să rezulte necesitatea acestei desfiinţări.
În consecinţă, Tribunalul va admite contestaţia formulată şi va anula decizia de concediere, ţinând cont, faţă de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, şi de faptul că, în cauză, nu s-a cerut reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior, conform art.80 alin.(2) Codul muncii. În atare condiţii, devin aplicabile prevederile art.80 alin.(3) Codul muncii.
Pentru aceleași considerente, participând la deliberări, în temeiul articolului 55 din Legea 303/2004, asistenții judiciari și-au exprimat opinia în sensul celor reținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE

Respinge cererea de suspendare a efectelor deciziei de concediere nr. /28.01.2015, ca neîntemeiată.
Admite contestaţia formulată de Ş O,  împotriva Deciziei de concediere nr…..emisă de intimata E I-P-U-R-L- HUŞI, în calitate de lichidator judiciar al SC S C SA VASLUI,.
Anulează decizia contestată.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Tribunalului Vaslui.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 aprilie 2015.

Avocat specializat in dreptul muncii, avocat anulare decizie de concediere, avocat bun specializat in litigii munca