Defaimare la televizor de jurnalist

defaimare la televizor de jurnalist

Se pot obtine daune? In ce conditii?

Practica Tribunalului Bucuresti:

Analizând probele administrate în cauză, tribunalul apreciază că atât cererea principală, cât și cererea reconvențională sunt neîntemeiate, ele urmând a fi respinse.

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții și anume:

• existența unui prejudiciu și a unei fapte ilicite,
• existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită
• și existența vinovăției celui care a săvârșit fapta ilicită.

Sub aspectul tărâmului pe care se poartă aplicarea și interpretarea principiilor în litigiul dedus judecății, acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în care onoarea, demnitatea și reputația primesc accente specifice.

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante.

Potrivit prevederilor art. 31 alin. 4 din Constituția României „Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. 6 din aceeași Constituție, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine“.

Dispozițiile art. 30 alin. 8 din Constituția României statuează că „Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii“, respectiv în condițiile dreptului comun, reprezentat de cele ale art. 1349 și urm. din Codul civil, cu modificările ulterioare.

In prezenta cauză reclamantul-pârât susține că fapta pârâtului-reclamant de a-i aduce acuzații în cadrul emisiunilor TV cu conținut calomniator și denigrator are caracter ilicit deoarece este contrară dispozițiilor care conturează conținutul și limitele libertății de exprimare.

Din acest punct de vedere tribunalul reține că art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului statuează că „(l) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații oti idei tătă amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere

(2) Exercitarea acestor libertăți ce compoltă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica diułlgarea de inforłnații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de ”societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului IO a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că „Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai ”informațiile” sau ”ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.

În ceea ce privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care, potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept național ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Revenind la dispozițiile art. IO din Convenție, tribunalul notează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.

Libertatea de expresie nu poate fi disociată de recunoașterea libertății de gândire și de conștiință, a libertății persoanei de a-și manifesta opiniile față de ceilalți membri ai societății. Astfel, în timp ce art. 9 protejează dreptul de a comunica anumite convingeri, cu o anumită pondere în viața socială, art. IO apără dreptul de a primi informații de orice natură, precum și dreptul persoanei de a-și exprima orice idee, fără ca aceasta să capete o anumită „stare de convingere”, chiar și pe cele care pot șoca sau deconcerta pe cei din jur, cu excepția celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăți democratice.

Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie. De aceea trebuie găsit un echilibru între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale, ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, problemă asupra căreia instanța europeană a statuat de multe ori în jurisprudența sa.

Privită prin prisma „îndatoririlor și responsabilităților” inerente exercițiului libertății de exprimare, garanția pe care art. IO din Convenție o conferă jurnaliștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât să ofere informații exacte și demne de crezare.

Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. IO parag.2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor și anume: a) să fie prevăzute de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesare, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.

Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, tribunalul reține că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin aceasta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului.

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfărșit, cea de-a treia condiție (pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. IO din Convenție) presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie ”proporțională cu scopurile legitime urmărite”, asigurându-se un just echilibru intre, pe de o pane, protecția libertății de exprimare consacrată de art. IO și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare.

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”.

Hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor. In consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict în mass-media nu poate dovedi integral exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia.

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, că „îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. S din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10. Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. IO din Convenție”.

Pentru Curtea Europeană stilul jurnalistic constituie o parte a comunicării ca formă de expresie, fiind astfel protejat, împreună cu conținutul expresiei.

Exprimarea jurnalistică poate fi asezonată cu opinii politice personale, cu percepții personal-subiective, cu formule nu întotdeauna adecvate, cscnțial fiind ca, pentru a rămâne sub protecția art. IO din Convenție, limbajul utilizat să nu fie subordonat unicului scop.

Insultele utilizate în cadrul articolelor publicate sau al emisiunilor televizate sunt, în principiu, elemente de natură să justifice sancționarea jurnaliștilor, însă este foarte importantă raportarea acestui element la scopul avut în vedere de jurnalist, respectiv informarea publicului sau, dimpotrivă, atacarea gratuită a unei alte persoane, la buna-credință a acestuia privită în ansamblul circumstanțelor și la împrejurarea dacă acesta a rămas în cadrul configurat de tema supusă dezbaterii.

Aceasta înseamnă că instanța, pe de o parte, trebuie să procedeze la o analiză atentă, concretă a termenilor utilizați, pentru a stabili caracterul insultător sau defăimător al acestora, iar, pe de altă parte, trebuie să raporteze eventualul caracter insultător al termenilor la întregul ansamblu circumstanțial, luând în considerare toate celelalte clemente și criterii, simpla reținere a caracterului insultător al termenilor nefiind suficientă.

Se impune precizarea că analiza contextului în care mesajul jurnalistic a fost formulat și transmis este uneori decisivă în determinarea limitelor criticii admisibile, anumite acțiuni sau expresii, inacceptabile la prima vedere și abstrase din context, dobândind caracter permisiv prin raportare la circumstanțele concrete în care au fost săvârșite. Omisiunea de a analiza critic și detaliat circumstanțele concrete ale contextului în care este formulată și exprimată opinia jurnalistului împiedică identificarea cu certitudine a motivelor care conduc la și justifică aplicarea de sancțiuni jurnaliștilor, impunându-se ca instanțele naționale să nu se axeze exclusiv pe caracterul defăimător al unor expresii sau formulări imputate jurnalistului, ci să le raporteze, circumstanțiat, la întregul context.

Raportând cele mai sus reținute la speța de față, tribunalul apreciază că afirmațiile pârâtului-reclamant nu au avut scopul de a insulta/defăima pe reclamantul-pârât, ci au urmărit aducerea la cunoștința publicului a unei probleme de interes general, limbajul folosit de acesta nefiind tendențios sau subordonat unicului scop de a insulta.

Întrucât instanța națională, în aprecierea pe care o face, trebuie să evalueze limita acceptabilității dozei de exagerare a jurnalistului în raport cu circumstanțele concrete, dar mai ales în acord cu interesul societății de a permite mass-mediei să furnizeze informații cu privire la probleme de interes general, se constată că, în prezenta cauză, pârâtul-reclamant nu a acționat cu scopul de a insulta, ci în dorința de a furniza informații cu privire la o problemă de interes general.

Mai mult, principiul libertății opiniilor, care se află la baza libertății de exprimare și a protejării reputației persoanelor, este un privilegiu al mass-mediei și, dacă acesta este exercitat cu măsură, nu se poate reține caracterul ilicit al opiniei jurnalistului.

In prezenta cauză tribunalul reține că maniera în care pârâtul-reclamant a înțeles să prezinte publicului larg aspecte esențiale legate de modul în care a procedat reclamantul-pârât pentru a pune stăpânire pe postul de televiziune…. nu este una insultătoare. Din acest punct de vedere trebuie notată starea de surescitare nervoasă a pârâtului-reclamant determinată de conduita reclamantului-pârât, de faptul că pârâtul-reclamant a fost cel care l-a adus pe reclamantul-pârât în firmă și i-a dat să realizeze emisiuni TV, astfel că încercările acestuia de a prelua firma la care pârâtul-reclamant și soția acestuia dețineau mai mult de jumătate din acțiuni i-au creat pârâtului-reclamant o stare de dezamăgire profundă.

Cu titlu prealabil, tribunalul notează că reclamantul-pârât își argumentează în principal cererea pe afectarea dreptului la imagine, dar motivează în fapt cu receptarea de expresii jignitoare, nu cu prezentarea deformată a înfățișării sale fizice ori a vocii.

În cauza de față problema dedusă spre soluționare este aceea de a lămuri dacă, prin emisiunile televizate moderate de pârâtul-reclamant, au fost respectate limitele libertății de exprimare astfel cum își găsește aceasta consacrarea în art.30 din Constituția României și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau dacă, cu încălcarea acestora și cu rea-credință, s-a produs afectarea reputației reclamantului-pârât, de natură a atrage în sarcina pârâtului-reclamant obligația de reparare a prejudiciului cauzat acestora.

În ceea ce privește analiza condițiilor necesare pentru angrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului-reclamant, tribunalul reține neîntrunirea acestora.

În speță, fapta ilicită este reprezentată de afirmarea în spațiul public a unor fapte adevărate, care au fost săvârșite de reclamantul-pârât în încercarea sa de a prelua controlul asupra postului de televiziune…., a cărui licență de emisie este operată de către societatea …..

Din probele administrate în cauză tribunalul apreciază că pârâtul-reclamant a avut o minimă bază factuală pentru a-și justifica acuzațiile aduse reclamantului-pârât.

Raportat la informațiile aduse la cunoștința publicului, tribunalul apreciază că pârâtulreclamant s-a întemeiat, în relatările din emisiunile televizate, pe o bază factuală de natură a conferi verosimilitate informațiilor de care dispunea, afirmațiile sale nefiind de natură să aducă atingere imaginii publice și reputației profesionale a reclamantului-pârât.

Cât privește buna credință a autorului articolului incriminat, tribunalul apreciază că pârâtul-reclamant nu a avut drept scop, prin emisiunile televizate, discreditarea reclamantuluipârât, respectiv afectarea reputației acestuia.

Din modul în care reclamantul-pârât a procedat pentru preluarea …., respectiv a televiziunii ….se constată • că acesta l-a „trădat” pe pârâtul-reclamant, adică tocmai pe cel care îl adusese în firmă și îl promovase; astfel de fapte, în exprimarea jurnalistică, sunt redate prin termenul ”hoție”, iar despre persoana care comite astfel de fapte se consideră că are un caracter josnic:

Prin acțiunile sale, reclamantul-pârât a acționat în mod vădit împotriva pârâtuluireclamant, a intereselor sale ca asociat majoritar al …., calitate indisolubil legată de postul de televiziune…., intenția reclamantului-pârât de preluare a acestui post devenind publică în cadrul dosarului de faliment existent pe rolul Secției a VII-a a Tribunalului București.

Pentru a contracara acțiunile reclamantului-pârât, pârâtul-reclamant a făcut unele precizări și aprecieri Ia adresa acestuia, în cadrul emisiunilor sale la postul de televiziune….. Intenția efectivă a pârâtului-reclamant, în acest context, a fost în primul rând aceea de a informa opinia publică – respectiv telespectatorii postului tv – că zvonurile privind falimentul ori desființarea postului de televiziune … sunt neadevărate .

În ceea ce privește mesajul trimis de pe telefonul pârâtului-reclamant, se constată că sintagma ”relație nenaturală” nu înseamnă neapărat ”amoroasă”, ci, mai degrabă, nelalocul ei, această sintagmă nefiind jignitoare prin ea însăși; pe de altă parte, tribunalul reține că această sintagmă nu a putut fi coroborată cu alte probe din care să se poată stabili intenția pârâtuluireclamant de a-l jigni/ofensa pe reclamantul-pârât.

În aceste condiții tribunalul apreciază că cererea principală este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge, nefiind dovedită, îndeplinirea cumulativă a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale; afirmațiile pârâtului-reclamant au fost spuse pe fondul atitudinii provocatorii a reclamantului-pârât, scopul acestora nefiind insultarea reclamantului-pârât.

Fată de solutia dată cererii principale, tribunalul va respinge cererea reclamantuluipârât de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE:

Respinge cererea ca neîntemeiata formulată de reclamantul-pârât …. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant…..

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Secția a III-a Civilă a Tribunalului București.