Rapirea internationala de minori

Procedura răpirii internaționale de minori se referă la procedura civilă judiciară prevăzută de Convenția de la Haga din 1980, la care și România a aderat.

Principalul obiectiv pe care dispozițiile Convenției anterior menționate îl instituie este înapoierea minorului în țara de reședință obișnuită.

Această procedură implică o aplicare combinată și armonioasă a intrumentelor internaționale, având în vedere că principalul scop este acela de protejare a drepturilor minorilor dar și drepturilor părinților, și a reducerii impactului negativ pe care încălcarea acestor drepturi îl poate avea asupra dezvoltării copilului.

Ipotezele pentru care sunt aplicabile dispozițiile în materia răpirii internaționale de minori sunt:

• deplasarea copilului în alt stat fără acordul celuilalt părinte;
• deplasarea copilului în alt stat, cu acordul celuilalt părinte, însă pentru o perioadă determinată de timp, situație în care devine ilegală o neîntorcere a copilului în țara unde își are reședința în mod statornic.

Această ultimă situație este cel mai des întâlnită, spre exemplu unul dintre părinți își da acordul ca minorul să călătorească cu celalat părinte într-o altă țară, pentru o perioadă determinată de timp, însă acest termen este depășit și minorul nu este readus în țara unde își are reședința în mod obișnuit.

În cadrul Convenției de la Haga din 1980, statele semnatare și-au asumat obligația de a institui o autoritate care va avea ca principale atribuții ducerea la îndeplinire a dispozițiile prevăzute de Convenție.

Pe teritoriul României, Ministerul Justiției este autoritatea competentă pentru ducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin semnarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, Convenție ce a fost ratificată prin Legea nr. 369/2004.

În aceste condiții, persoana sau organismul care pretinde că un copil a fost deplasat sau reținut prin încălcarea dreptului privind încredințarea minorului trebuie să se adreseze cu o cerere în acest sens instanței competente de pe teritoriul reședinței obișnuite sau de pe teritoriul oricărui stat semnatar al Convenției, pentru a putea sa i se acorde asistență în vederea asigurării înapoierii minorului.

Instanța competentă pe teritoriul României, potrivit art. 2 din Legea nr. 369/2004, este Tribunalul pentru minori și familie București.

Cererea adresată instanței competente trebuie să cuprindă:

• informații asupra identității reclamantului, copilului și a persoanei despre care se suține ca a luat sau a reținut copilul;
• data nașterii copilului, dacă este posibil să fie obținută;
• motivul pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea copilului;
• toate informațiile disponibile privitoare la localizarea copilului și identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla;
• copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile;
• o atestare sau declarație sub jurământ emisă de autoritatea centrală sau de o altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită sau de la o altă persoană calificată privind dreptul statului în materie;
• orice alt document util.

În ceea ce privește autoritate părintească sau dreptul de încredințare menționat de dispozițiile Convenției, trebuie să subliniem că face referire la dreptul de decizie pe care îl are părintele care invocă răpirea cu privire la stabilirea locuinței copilului. Acest drept poate fi unul obținut printr-o hotărâre judecătorească anterioară, fie poate fi unul prevăzut de normele statului de unde se pretinde că minorul a fost răpit.

Important este ca acest drept să fie obținut anterior presupusei răpiri, deoarece nu va fi îndeplinită condiția existenței dreptului de încredințare.

Noțiunea de reședință obișnuită a minorului nu este definită de normele Convenției, astfel, instanța va avea în vedere mai multe aspecte pentru a stabili înțelesul notțiuni: unde locuia în concret minorul, unde urma cursurile școlare, unde beneficia de asigurare medicală, unde domiciliază părinții, rudele etc.

Mai mult, un aspect relevant în această procedură este dat de opinia minorului asupra situației de fapt, refuzul minorului de a se întorce în locul unde avea reședința obișnuită pot duce la respingerea cererii.

Efectul pe care îl generează îndeplinirea condițiilor amenționate anterior este acela de admitere a cererii, stabilirea statului de reședință obișnuită a minorului și, în consecință înapoierea acestuia.

În cadrul acestei proceduri nu vor stabilite măsuri cu privire la raporturile dinte părinți și minori ( spre exemplu exercitiul autorității părintești), stabilirea locuinței minorului la unul dintre părinți, modalitatea în care este exercitat programul de vizită sau păstrarea legăturilor minorului cu unul dintre părinți.

O particularitate a procedurii pe teritoriul României este dată de durata soluționării cererii în fața instanțelor judecătorești. Aceasta nu trebuie să depășească un termen de 6 săptămâni de la sesizarea instanței.

O decizie relevantă în acestă materie este Sentința Civilă nr. 2068 din 11.12.2013 pronuntată de Tribunalul București

„Prin sentința civilă nr. 2068 din 11.12.2013, Tribunalul București – Secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru reclamantul F.A., în contradictoriu cu pârâta D.I.S. și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 București, a dispus înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007, la reședința obișnuită din Priverno, Italia și a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului – 3 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în cuantum de 2.500 lei în favoarea Statului Român.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Minora F.N. s-a născut la data de 06.11.2007 în Italia, Priverno, din căsătoria părinților săi F.A. și D.I.S., soții având domiciliul comun în Italia, acolo unde s-a aflat și reședința obișnuită a minorei. La data de 26.09.2012 pârâta s-a deplasat împreună cu minora în România, având acordul reclamantului pentru a vizita rudele din România, acord exprimat așadar pentru o deplasare temporară.

Întrucât pârâta a refuzat să revină în Italia, intenționând să stabilească domiciliul său și al copilului în România și promovând totodată, pe rolul instanțelor din România, atât acțiune de divorț cât și o cerere pentru măsuri provizorii (autoritate părintească și stabilire domiciliu minor) pe calea ordonanței președințiale, reclamantul a solicitat, prin intermediul mecanismului instituit de Convenția de la Haga din 1980, înapoierea copilului în statul reședinței obișnuite, Italia.

În prezent, minora locuiește în București, împreună cu mama sa, urmează cursurile clasei I din cadrul unei instituții de învățământ și se află în evidența unui medic de familie.

În intervalul de timp de la data deplasării, reclamantul a menținut legăturile personale cu minora, atât telefonic și prin alte mijloace de comunicare (skype), efectuând totodată 4 vizite în România în acest scop (vizitele s-au realizat inclusiv prin luarea copilului din domiciliul mamei pentru câteva zile și aducerea sa în locuința închiriată în București de tată în respectivele ocazii).

Refuzând înapoierea sa și a minorei în Italia și manifestând intenția fermă de a se stabili în România, pârâta a invocat disensiunile ce au apărut în relația conjugală, nevoia de a fi alături de familia sa pe fondul unor probleme de sănătate cu care s-a confruntat bunica acesteia (străbunica maternă a minorei), refuzul reclamantului de a veni în România și de a fi alături de familia pârâtei, integrarea minorei în mediul din România, riscul grav căruia i-ar fi expusă minora urmare înapoierii sale în Italia, ce ar presupune despărțirea de mamă, Tribunalul a reținut însă că niciunul din aceste argumente nu justifică reținerea minorei în România, reținere ce îmbracă un caracter ilicit.

Față de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 Convenția de la Haga din 1980 și art.2 pct.11 din Regulamentul 2201/2003.

În privința dreptului privind încredințarea, a reținut instanța de fond că la data deplasării ambii părinții erau în mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii, aspect ce rezultă din art. 316 din codul civil italian.

Întrucât intențiile pârâtei de a petrece doar o perioadă limitată de timp în România împreună cu minora s-au transformat în hotărârea de a se stabili definitiv în țară și de a intenta acțiunea de desfacere a căsătoriei, cu care a învestit instanța română, deplasarea minorei din data de 26.09.2012 și refuzul de a o înapoia la reședința obișnuită din Italia au caracter ilicit, în sensul Convenției de la Haga din anul 1980.

Nu a putut fi reținută susținerea pârâtei în sensul că reședința obișnuită a minorei ar fi în România, chiar dacă ulterior deplasării, pârâta și-a stabilit domiciliul în România și părțile au petrecut o perioadă mare de timp și în România.

Stabilirea domiciliului unuia dintre părinți în alt stat, survenită după momentul deplasării, nu prezintă relevanță pentru determinarea reședinței obișnuite a copilului a cărui înapoiere se solicită.

Atât din perspectiva Convenției de la Haga, cât și în optica Regulamentului 2201/2003, direct aplicabil în statele membre UE, noțiunea de reședință obișnuită, deși nu este în mod expres definită, impune a avea în vedere intenția părților de a se stabili într-un anumit stat, intenție concretizată prin elemente factuale precum achiziționarea unei locuințe care să constituie domiciliul familiei, înscrierea copilului în cadrul unei instituții de învățământ și frecventarea acesteia, integrarea în comunitatea locală, obținerea de către părinți (sau chiar și de unul dintre aceștia) a unui loc stabil de muncă și alte asemenea elemente ce denotă intenția urmărită de părți de a dobândi un domiciliu statornic într-un anume stat.

În cauza de față, toate criteriile anterior enumerate au rezultat din probatoriul administrat și au relevat cu suficientă claritate că, anterior deplasării din septembrie 2012, reședința statornică, obișnuită a minorei F.N. a fost în Italia, unde a locuit alături de părinții săi; imobilul ce a constituit domiciliul comun din Italia a fost achiziționat, astfel cum însăși pârâta afirmă și dovedește, în timpul căsătoriei de către ambii soți, în regim de comunitate legală a bunurilor; reclamantul deține un loc stabil de muncă în acest stat, minora a frecventat regulat cursurile preșcolare (grădinița din Priverno), “comportamentul asumat de ambii părinți în raport cu cadrele didactice fiind de colaborare și participare activă”, astfel cum rezultă din ancheta socială efectuată de autoritățile locale italiene.

Împrejurarea că părțile veneau deseori în România, la rudele pârâtei, relevă atât prin frecvență cât și prin durată caracterul de vizite al acestor deplasări, obișnuite în cadrul unor relații familiale firești, și nu denotă integrarea minorei în mediul din România, ce ar împiedica înapoierea acesteia în Italia în condițiile art. 12 din Convenție.

Ca și excepție de la regula înapoierii imediate a minorilor, pârâta invocă de asemenea dispozițiile art. 13 alin. 1 lit.b din Convenție, și anume că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Tribunalul a constatat că pârâta nu a dovedit în ce ar consta riscul grav la care ar fi expusă minora ca urmare a înapoierii sale în Italia.

Incontestabil, minora este atașată de mama sa care, astfel cum a învederat, nu dorește să revină în Italia și nu dorește să reia conviețuirea cu reclamantul.

Pe de altă parte însă, nici vârsta copilului (în prezent de 6 ani), nici împrejurarea că este fetiță nu justifică o dependență absolută, continuă și exclusivă de îngrijirea maternă, astfel încât să se poată aprecia că înapoierea minorei la reședința obișnuită, chiar și în ipoteza în care pârâta se împotrivește ca personal să revină în Italia, ar expune copilul vreunui pericol fizic, psihic sau l-ar pune într-o situație intolerabilă.

Drept urmare, instanța a apreciat că nu este în interesul copilului ca acesta să nu fie înapoiată la reședința obișnuită, o hotărâre în acest sens echivalând cu legalizarea unei situații de fapt injustă generată de mama pârâtă care a decis, unilateral, deplasarea minorei în România și neînapoierea sa la reședința obișnuită din Italia, substituind, astfel, forului reședinței copilului, forul ales de aceasta. În acord cu scopul Convenției, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez Vera, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea minorilor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată este obligată să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de Convenția de la Haga din 1980, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obișnuit de viață, din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reținut în baza unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale (Rap. Vera Perez, explicativ al Convenției).

În cauza de față, atașamentul minorei se manifestă față de ambii părinți, copilul are deja o vârstă la care se presupune că și-a însușit unele deprinderi elementare care să-i confere independența minimă necesară față de îngrijirea maternă, astfel încât înapoierea sa la reședința obișnuită, chiar și în lipsa mamei, să nu prezinte riscuri grave de natura celor menționate în art. 13 Convenția de la Haga, cu atât mai mult cu cât nu s-a relevat că minora ar prezenta probleme deosebite de sănătate sau care să necesite îngrijiri speciale, exclusiv din partea mamei.

Împrejurarea că pârâta a obținut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuința copilului la mamă nu înlătură caracterul ilicit al reținerii, atâta vreme cât hotărârea invocată de pârâtă instituie o măsură provizorie și nu definitivă, iar dosarul având ca obiect divorț și stabilirea autorității părintești aflat pe rolul instanței române a fost suspendat în temeiul art. 16 din Convenție.”