Delict de presă. Afirmații cu caracter defăimător făcute la adresa unei persoane cu o intensă activitate profesională dar care nu poate fi calificată drept o persoană publică. Prejudiciu.
– Art. 30 din Constituţia României
– Art. 10 paragraf 2 şi art. 8 CEDO
Fapta pârâtului încalcă normele dreptului obiectiv, cu precizarea că modalitatea în care s-a făcut public un aspect ce ţine de viaţa personală a reclamantului, fără a deţine indicii minime care să confirme veridicitatea celor susţinute în faţa presei, fără a lua în considerare impactul pe care mass media, îl are asupra formării opiniei publice, denotă prejudicierea imaginii reclamantului.
Curtea apreciază că afirmațiile cu caracter defăimător făcute la adresa reclamantului, persoană cu o intensă activitate profesională dar care nu poate fi calificată drept o persoană publică, aduc faţă în faţă două dintre drepturile protejate de articolul 8, respectiv articolul 10 din Convenție, și anume dreptul la respectarea vieții private, respectiv a reputației și demnității persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, libertatea de exprimare.
Pentru determinarea justului echilibru între asigurarea dreptului garantat de articolul 10 din Convenție, menținând în același timp garanțiile oferite de articolul 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, este necesar să luăm în considerare faptul că, chiar şi o persoană publică, ceea ce nu este cazul este reclamantului, chiar dacă nu poate pretinde o protecţie desăvârşită a elementelor vieţii sale private, aceasta nu echivalează cu expunere totală şi o lipsă a posibilităţii de a se apăra.
Reţinând că cele două drepturi beneficiază, în esenţă, de un interes egal, se apreciază că pârâtul a depăşit limita rezonabilă a expunerii unor elemente ce ţin de viaţa privată a reclamantului, lezând nejustificat reputaţia acestuia, ca element al vieţii private.
Curtea subliniază că afirmaţiile pârâtului nu constituie judecăţi de valoare, ci expun o situaţie de fapt, căreia pârâtul nu i-a dovedit concreteţea. În acest context, simplele afirmaţii nedovedite nu numai că nu contribuie la formarea unei opinii publice corecte, dar sunt de natură să cauzeze reclamantului un important prejudiciu moral, aducându-se evident atingere onoarei şi reputaţiei sale, fiindu-i afectate implicit si relaţiile sociale.
Prejudiciul suferit de reclamant există în mod cert si constă în resimţirea de către acesta a impactului produs de conduita pârâtului, si anume în lezarea demnităţii şi a reputaţiei, prin aceea că o parte însemnată a cetăţenilor a luat cunoştinţă de faptele nereale imputate reclamantului, ceea ce a fost de natură a ştirbi dreptul la imagine al acestuia, astfel că fapta a produs un prejudiciu moral. Asocierea persoanei reclamantului cu un membru al Casei Regale, în contextul în care se divulga existenţa unei pretinse relaţii intime între cele două subiecte, în condiţiile în care reclamantul este căsătorit, potrivit dovezilor depuse la dosar şi examinate anterior, mediatizată public prin mijloace mass media accesibile publicului, este, prin natura sa, prejudiciabilă, astfel ca reclamantul a suportat un prejudiciu, chiar daca nu a probat existenţa unor situaţii concrete, tensionat, soldate cu aplicarea unor sancţiuni profesionale sau cu oprobiul public.
(Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,
decizia civilă nr. 253/A din data de 14 martie 2018)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr.27936/3/2016 reclamantul D.G.D. a chemat în judecată pe pârâtul B.A.D. pentru obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 450.000 lei, la publicarea pe cheltuiala pârâtului, într-un ziar de largă circulaţie, a hotărârii definitive pronunţate în prezenta cauză şi plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 05.07.2016 portalul de ştiri www.flux24.ro a publicat articolul intitulat “Love story SOC la C.R.: Fratele lui R.D. şi sora P.M./Căsătoria celor doi este contrară canoanelor Bisericii Ortodoxe”, în care se menţionează în mod neadevărat şi tendenţios, citându-se “surse apropiate Casei Regale” faptul ca reclamantul, fiind divorțat, ar avea o relaţie de natura intima cu sora P.M. şi ca intenţionează oficializarea relaţiei.
Arată reclamantul că în cuprinsul articolului se menţionează că potrivit unor surse apropiate Casei Regale ar trăi cu P.M., sora cea mai mică a P.M., o pasională relaţie de dragoste şi că ar dori să se căsătorească şi că deocamdată informaţia nu a putut fi confirmată din surse oficiale.
Articolul face referire şi la faptul că o eventuală căsătorie va pune însă sub semnul întrebării relaţia între Familia Regală şi Biserica Ortodoxă. O căsătorie religioasă nu va putea fi recunoscută de BOR deoarece încalcă canoanele.
Reclamantul arată că articolul conţine poze cu reclamantul, soţia sa şi unul dintre copii şi face referiri şi afirmaţii despre viața de familie a sa,respectiv data de naştere, că este stabilit în SUA,cu cine a fost căsătorit,câţi copii are şi cum îi cheamă, că ar fi divorțat recent şi s-a întors în România unde este implicat într-un proiect cu Platforma ştiinţifică de la Institutul Clinic Fundeni, condusă de prof. dr. I.P., unde lucrează în calitate de consultant.
La data de 06.07.2016, pe acelaşi site, a apărut alt articol cu titlul “1921 şi povestea de amor între sora P.M. şi fratele lui R.D.”, în care sunt reluate aceleaşi informaţii tendenţioase şi neadevărate, prezentate în alta formă şi creându-se o paralelă cu istoria Casei Regale a României. Astfel,arată reclamantul, se menţionează că ar exista un zvon că s-ar putea căsători numai că, potrivit canoanelor BOR, acest lucru nu este posibil: doi fraţi nu pot fi căsătoriţi cu două surori.
Aceste articole au fost ulterior preluate şi de alte site-uri de ştiri, ziare şi televiziuni, cum ar fi: site-ul curentul.info, ziarul Naţional şi site-ul www.enational.ro, România TV , site-ul www.romaniatv.net, site-ul stirilekanald.ro, site-ul ziuanews.ro, site-ul nasul.tv.
Reclamantul arată că nu a fost contactat niciodată de pârât sau de alt reprezentant al site-ului pentru a fi întrebat de adevărul celor prezentate în articolele de mai sus sau pentru a i se solicita un punct de vedere.
Susţine reclamantul că la data de 08.07.2016 a transmis somaţii către site-urile, ziarele şi posturile TV ce au prezentat ştiri bazate pe aceste articole, arătând ca acestea sunt total neadevărate, că îl prejudiciază, având o căsătorie reuşita, fiind devotat soţiei şi copiilor săi. Prin răspunsurile primite în urma transmiterii somaţiei i s-a confirmat încă o dată că știrea fusese preluată de pe site-ul flux24.ro, site ce aparţine pârâtului A.D.B., fiind şi scrisă de acesta.
Astfel, în e-mailul primit la 08.07.2016 de la reprezentanţii Curentul International se precizează că articolul era preluat de pe flux24.ro unde era citat jurnalistul A.D.B. care a fost aproape 15 ani singurul jurnalist acreditat la C.R..
De asemenea, Redacţia Ştirilor Romania TV arată într-un e-mail transmis la 08.07.2016 că informaţiile au fost preluate cu citarea unei surse externe şi că îşi cer scuze dacă ele au adus prejudicii de imagine, că în cele mai urmărite jurnale de ştiri se va difuza dreptul la replică menit să rectifice informațiile respective şi că articolul va fi eliminat de pe site şi se va publica în cel mai scurt timp un articol în care să se specifice că ştirea difuzata de flux24 şi preluata este falsă.
Reclamantul arată că o dată cu transmiterea somaţiilor către celelalte site-uri de ştiri, ziare şi posturi TV, la data de 08.07.2016, a transmis şi pârâtului o somaţie, pe adresa de e-mall ..@gmail.com. precum şi pe adresa de e-mail..@yahoo.com având în vedere ca pe site-ul www.flux24.ro nu sunt prezentate niciun fel de date de contact.
Abia la data de 12.07.2016, în urma aflării adresei pârâtului, a comunicat acestuia somaţia nr. 386/12.07.2016,somaţie ce a fost comunicată efectiv la data de 13.07.2016, ora 15:10 prin BEJA “Dumitrache şi Dumitrache” .
Arată reclamantul că prin aceste articole, publicate pe site-ul de ştiri www.flux24.ro, s-a adus o grava atingere onoarei, demnităţii şi imaginii sale.
S-a creat astfel un prejudiciu moral reprezentat atât de suferinţele de ordin fizic şi psihic, cât şi de prejudiciul de imagine adus vieţii familiale, dar şi profesionale, activității pe care o desfășoară, prin prezentarea sa ca o persoana imorală, ca un bărbat care îşi părăseşte familia şi doreşte să se căsătoreasca împotriva canoanelor Bisericii.
De asemenea, a suferit şi datorită suferinţelor de ordin fizic şi psihic pe care familia sa le-a avut în urma publicării acestor articole.
Astfel, arată reclamantul, mama sa, având o vârsta înaintata şi o stare de sănătate precară, fiind diagnosticata cu o forma severa de cancer şi care, începând de acum doi ani, este intr-un tratament de chimioterapie dificil, i-a relatat ca la auzul acestor ştiri a fost la un pas de un infarct.
În acelaşi mod, ştirea a fost auzită şi de soţia şi copiii săi, aceasta producându-le puternice stări emoţionale într-un mod negativ.
Fiind un tata şi soț devotat, prezentarea acestor ştiri a produs prejudicii vieţii familiei sale prin afirmaţiile mincinoase relatate.
De asemenea, fiind prejudiciată integritatea sa morală, ca persoană, i-a fost prejudiciat în mod direct şi imaginea profesională, fiind în prezent profesor doctor la Harvard Medical School din Boston, secretar general al Asociaţiei Internaționale a Chirurgilor, Gastroenterologilor şi Oncologilor, şi având o amplă activitate internaţională de cercetare în domeniul medical.
Libertatea de exprimare este apărată atât de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului prin art. 10, cât şi de Constituţia României prin art. 30, libertatea presei fiind una din valorile statului de drept.
Cu toate acestea, libertatea de exprimare nu poate încălca morala sau leza dreptul persoanei la viață privată, demnitate, onoare şi imagine.
Astfel, alin. (2) al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului arata ca libertatea de exprimare comportă “îndatoriri şi responsabilităţi”, ea putând fi supusă unor “formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirii infracţiunilor, protecţia sănătăţii şi a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Se impune astfel realizarea unui just echilibru între dreptul consacrat de art.10 din CEDO – ce garantează dreptul la libera exprimare, pe de o parte, şi dreptul la reputaţie al persoanelor, ca element al vieţii private – drept protejat de art. 8 al Convenţiei. Exercitarea libertăţii ziariştilor este subordonată condiţiei ca ziariştii să acţioneze cu buna credinţa, astfel încât să ofere informaţii exacte, demne de crezare, cu respectarea deontologiei profesionale.
De asemenea, art. 30 alin. (6) din Constituţia României arata: “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Jurisprudența CEDO face o importanta distincţie intre “fapte” şi “judecaţi de valoare,, În cauza Lingens c. Austriei, Hotărârea din 8 iulie 1986 se arată că „existenta faptelor poate fi demonstrata în timp ce adevărul judecaţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”.
Analiza cazurilor privind libertatea presei este marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecaţi de valoare, precum şi de atitudinea subiectivă a autorului, în momentul comiterii faptei.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a afirmat în multe cauze că afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi, nu se bucură de protecţia oferită de art. 10 CEDO referitoare la libertatea de exprimare.
În speţa, arată reclamantul, în ceea ce priveşte afirmaţia că a divorțat şi că intenţionează să se căsătorească cu P.M., este vorba despre fapte determinate ce trebuie probate.
Curtea Europeană arată că ziariştilor le revine obligaţia de a verifica dacă o declaraţie factuală este suficient de precisă şi fiabilă, într-o măsură proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor. Cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (Cauza Petersen şi Baadsgard c. Danemarcei).
În acelaşi timp, Curtea arată că, în ceea ce priveşte adevărul declaraţiilor factuale se impune o diligenţa specială în a se stabili dacă ziariştii şi-au îndeplinit obligaţia de a verifica adevărul declaraţiilor (Cauza Petersen şi Baadsgard c. Danemarcei).
Consideră reclamantul ca invocarea unor “surse apropiate Casei Regale” nu constituie o probă precisă şi fiabilă, care sa constituie o bază solidă pentru susţinerea unor astfel de afirmaţii grave .
Arată reclamantul că este un tată şi soț devotat, fiind în mod evident şi în prezent căsătorit, afirmaţie ce se putea verifica, chiar şi prin simpla contactare de către pârât.
Chiar şi în situația în care ar fi existat anumite “surse” cum se susţine în articol, pentru a constitui o probă solidă, într-o măsură proporţională cu natura şi gravitatea afirmaţiilor, consideră că aceste afirmaţii ar fi trebuit susţinute şi de alte probe, ziariştii având obligativitatea de a verifica afirmaţiile unor persoane referitor la alte persoane, înainte de a le prezenta ca adevărate.
Afirmațiile referitoare la divorţ şi legătura cu P.M., intenția de a se căsători cu Alteța Sa, nu se bazează pe nici un suport real.
Pârâtul a prezentat aceste fapte ca fapte determinate, declaraţii factuale fără a le verifica şi a vedea dacă aşa zisele afirmaţii ale „surselor interne Casei Regale” au un suport real.
Reaua – credinţă a pârâtului, autor al articolelor, dar şi deţinător şi organizator al site- ului de ştiri flux24.ro, reiese şi din faptul ca afirmaţiile mincinoase au fost făcute în mod repetat, prin doua articole ce prezintă aceeaşi ştire, acestea constituind în mod evident o campanie de denigrare la adresa sa şi ,probabil, a Casei Regale.
Este evident faptul că prin publicarea acestor articole nu s-a urmărit informarea publicului cu privire la informaţii de interes general, ci acestea reprezintă doar intenția pârâtului de a se aduce atingere demnităţii şi imaginii sale, de a distruge credibilitatea sa în faţa familiei sale şi a celor apropiaţi şi de a influenţa negativ activitatea sa profesională. Având în vedere toate acestea, consideră ca în ceea ce priveşte articolele prezentate, nu se poate invoca dreptul la libertatea de exprimare, pentru ca pârâtul să fie exonerat de răspunderea delictuală pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii morale.
Prin publicarea de informaţii false şi denigratoare la adresa sa, prin care s-a adus o gravă atingere vieţii sale private şi de familie, onoarei, reputaţiei, demnităţii şi imaginii sale, cauzându-i-se un important prejudiciu moral, pârâtul a înfăptuit fapte ilicite care atrag răspunderea civila delictuală în baza art. 1349, art.1357 C.civ. coroborat cu prevederile art. 30 alin. 8 din Constituţie.
Consideră reclamantul că pârâtul a săvârşit aceste fapte cu intenție demonstrată şi de calitatea acestuia de ziarist, acesta desfăşurându-şi activitatea în trecut la mai multe posturi tv şi de ştiri, fapt ce arată că paratul a săvârşit fapta ca „profesionist”- calitate de care vorbeşte 1358 C.civ..
Chiar prin e-mailul primit de la Redacţia Curentul la data de 08.07.2016, se arată că s-a preluat ştirea în virtutea faptului că aceasta a fost prezentată de „jurnalistul A.B. care a fost aproape 15 ani singurul jurnalist acreditat la C.R.”.
În ce priveşte fapta cauzatoare de prejudicii, aceasta este reprezentată de publicarea articolelor, articole prin care s-a adus atingere dreptului la onoare, reputaţie, demnitate, la imagine şi la viața privată.
Alin. (1) al art. 72 intitulat ,,Dreptul la demnitate,, din Codul civil prevede: „Orice persoana are dreptul la respectarea demnităţii sale”, în timp ce alin. (2) prevede că „Este interzisa orice atingere adusa onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”
Art. 73 C.civ. prevede că „orice persoană are dreptul la propria imagine”.
La art. 74 C.civ. sunt arătate faptele considerate ca aducând atingere vieţii private. Sunt considerate astfel de fapte „difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intima, personala sau de familie, fără acordul persoanei în cauza” [art. 74 lit. f)], utilizarea imaginii unei persoane aflate intr-un spaţiu privat [art. 74 lit.c)], precum şi „utilizarea, cu rea-credinţă a numelui, imaginii (…)” (art. 74 lit. h) – articolele cuprindeau imagini cu reclamantul şi soţia sa, precum şi cu unul dintre copiii lor, într-un spaţiu privat, imagini pentru care nu i-au dat acordul de a fi publicate.
Conform art. 75 C.civ. nu constituie o încălcare a drepturilor menţionate mai sus, daca aceasta încălcare a fost săvârşită cu bună-credință, cu respectarea legii, a pactelor şi a convenţiilor internaţionale la care Romania este parte.
Atingerea drepturilor sale a fost făcută de pârât cu rea-credință şi cu intenția de a-i produce grave prejudicii de imagine şi nu de a informa publicul cu privire la un aspect de interes general, astfel încât prevederile art. 75 C.civ. nu sunt aplicabile.
Prin publicarea articolelor au fost încălcate, cu rea-intenție, drepturile reglementate prin art. 72, 73 şi 74 lit. c), f) şi h) C.civ., definite de art. 58 C.civ. ca „drepturi ale personalităţii”, cauzându-i importante prejudicii morale.
Deși prejudiciul suferit este de natură morală şi nu poate fi dovedit prin expertiză sau prin alte mijloace de probă, având în vedere gravitatea declaraţiilor pârâtului prejudiciul moral este evident, incontestabil şi dovedit. De asemenea, raportul de cauzalitate dintre prejudiciul moral suferit şi publicarea articolelor pe site-ul www.flux24.ro, este direct şi evident.
În timp ce art. 1357 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, alin. (8) al art. 30 din Constituţie prevede: „ Răspunderea civila pentru informaţia sau pentru creaţia adusa la cunoştinţa publicului revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.”
Pârâtul răspunde pentru fapta proprie atât în calitate de autor al articolelor menţionat , cât şi ca deţinător şi organizator al site-ului flux24.ro.
Nu numai ca pârâtul A.D.B. recunoaşte ca este proprietarul site-ului flux24.ro, dar este de notorietate faptul ca acesta este autorul articolelor ce l-au prejudiciat, precum şi organizatorul, editorul site-ului flux24.ro.
Mai mult, la sfârșitul articolelor publicate pe site-ul flux24, paratul apare ca autor ar articolelor şi administrator ar site-ului:”Autor:admin (http: / / www.flux24.ro/author/andrei/)“.
Ținând cont de gravitatea afirmaţiilor, în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului suferit, având în vedere criteriul echitații şi al gravităţii prejudiciului reținut în doctrină şi jurisprudență, precum şi de prevederile art. 1358 C.civ. raportate la calitatea de profesionist a pârâtului, calitate în care a săvârşit fapta ilicită, reclamantul consideră că stabilirea daunelor morale la cuantumul de 450.000 lei este proporţională cu atingerea adusa vieţii sale private şi de familie, onoarei, demnităţii şi imaginii sale.
Așa cum arata şi ICCJ în Decizia nr. 1657 din 24 februarie 2011: „Repararea daunelor morale este şi trebuie înţeleasa intr-un sens la mai larg […] ca un complex de masuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al cărui scop este acela ca, în funcţie de particularitățile fiecărui caz în parte, sa ofere victimei o anumita satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele indurate.”
Reclamantul consideră că se impune, pe lângă acordarea de daune morale, şi obligarea pârâtului la scuze publice.
De asemenea, art. 1381 alin. (1) C.civ. prevede că „Orice prejudiciu da dreptul la reparaţie.”, iar alin. (1) al art. 1385 C.civ. întinderea reparaţiei arat ca „prejudiciul se repara integral, daca prin lege nu se prevede altfel”.
În ceea ce priveşte formele reparaţiei, următorul articol arata la alin. (1) ca repararea prejudiciului se face prin plata unei despăgubiri stabilite prin hotărâre judecătoreasca.
Pârâtul A.D.B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca fiind neîntemeiata .
Se arată în cuprinsul întâmpinării că site-ul www.flux24.ro a fost creat în urmă cu peste un an de zile şi că la acest portal contribuie mai mulţi jurnalişti sau alte persoane din diferite medii. Modelul adoptat a fost cel al publicaţiei britanice The Economist şi anume ca articolele să nu fie semnate. Proiectul prevedea ca la un moment dat publicaţia electronică să devină o societate comercială, ONG sau alt tip de asociere, dar îndeplinirea acestuia s-a amânat. Din punct de vedere juridic în acest moment nu există o afiliere juridică şi comercială a acestui site.
Arată pârâtul că este una dintre persoanele care contribuie cu materiale la conţinutul site-ului, conform normelor expuse mai sus.
Articolul referitor la reclamant s-a bazat pe mai multe surse care în trecut şi-au demonstrat onestitatea. FLUX 24 a menţionat în articolele respective de altfel precizarea ,,conform unor surse,, şi chiar a menţionat că nu are o confirmare oficială a informaţiilor. FLUX 24 a avut o atitudine reticentă în a-şi asuma în totalitate informaţiile şi numai le-a comunicat făcând precizările necesare, conform normelor uzuale în media, fără a face aprecieri jignitoare la adresa subiecţilor şi prezentând doar informaţiile în virtutea interesului public.
Fotografiile prezentate de reclamant şi anexate la cele două articole provin din surse publice şi anume internet sau facebook şi ca atare nu există nici o imixtiune în viaţa sa privată sau realizarea unor instantanee fără acordul persoanelor în cauză.
Se arată că reclamantul a trimis la un moment o notificare pe adresa personală a sa referitor la cele două articole publicate cu solicitarea scoaterii de pe site a materialelor şi un drept la replică. Decizia editorială a fost să fie scoase cele două articole, iar publicarea dreptului la replică în lipsa materialelor la care făcea referire nu îşi mai avea rostul. Publicarea dreptului la replică ar fi presupus implicit trimiterea la materialul iniţial care era contestat de reclamant, astfel că s-a considerat să fie îndeplinită pretenţia maximă, şi anume eliminarea articolelor până la momentul de informaţii suplimentare.
Reclamantul afirmă că ar fi trimis notificarea şi pe adresa de e-mail a pârâtului ,însă un asemenea mesaj nu a fost recepţionat şi acest lucru poate fi uşor de verificat prin verificarea tehnică a adresei de e-mail.
Aprecierile din articol nu erau injurioase sau care să pună sub semnul întrebării onestitatea sa.
De altfel,arată pârâtul, reclamantul a devenit tangenţial un subiect doar prin prisma faptului că este fratele Alteţei Sale Regale P.R., soţul ASR P.M.. Iar subiectul principal era ASR P.M., sora ASR P.M., prin prisma faptului că este o persoană publică. Ca atare interesul public a fost primordial în urmărirea subiectului în limitele acceptate de media, şi nu persoana reclamantului. De altfel, C.R. ,nici instituţional şi nici personal prin ASR P.M., nu a transmis nici o notificare sau drept la replică pârâtului sau FLUX 24 pe acest subiect.
Preluarea materialelor incriminate de mai multe surse din media, foarte puţine citând sursa şi precizările exacte FLUX 24, nu fac în nici un fel responsabil site-ul. Nu există nici un indiciu care să probeze că diferite comentarii/informaţii pe acest subiect ar fi avut legătură cu FLUX 24 sau că ar fi fost o campanie orchestrată. Invocarea de către unele mijloace media a numelui pârâtului ca fiind o sursă credibilă pe subiectul Casei Regale este decizia lor de a se explica faţă de reclamant, dar care nu are nici o legătură cu pârâtul.
Al doilea articol prezintă fără nici un comentariu reacţiile publice a două persoane apropiate Casei Regale, şi anume doamnele M.R. şi R.I., prima realizatoare de emisiuni în favoarea Casei Regale, iar a doua membru al Consiliului Consultativ al Casei Regale în anii 90. Aceste comentarii nu implică nici o responsabilitate a unor terţi.
Solicită să i se pună în vedere reclamantului de a prezenta un act oficial din partea autorităţilor judiciare americane din zona Boston, MA, care să ateste că în acest moment mai este căsătorit.
Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare şi a arătat că prin întâmpinarea depusa, pârâtul recunoaşte că este “una dintre persoanele care contribuie cu materiale la conţinutul site-ului” www.flux24-.ro şi, deși nu recunoaşte în mod direct că este autorul articolelor denigratoare, nici nu infirmă că este organizatorul publicaţiei, administratorul site-ului sau autorul articolului.
Nu se pot primi susţinerile pârâtului conform cărora “Flux 24 a avut o atitudine reticentă în a-şi asuma în totalitate informaţiile şi numai le-a comunicat făcând precizările necesare”, menţionând că nu are o confirmare oficiala a informaţiilor.
Solicită a se avea în vedere modul în care este sunt prezentate faptele denigratoare, modul în care articolul a fost redactat, prezintă “ştirea” ca o fapta adevărata.
Pentru a arăta adevărul celor prezentate, se menţionează şi că faptele sunt “dezvăluite în exclusivitate pentru FLUX24″ de “surse apropiate Casei Regale”.
Cu toate acestea, indicarea unor surse “care în trecut şi-au demonstrat onestitatea” nu poate înlătura caracterul denigrator şi mincinos al celor relatate şi nici culpa paratului în neîndeplinirea obligaţiei de verificare a celor relatate şi prezentate publicului, obligaţie esenţiala a oricărui jurnalist sau al deţinătorului şi organizatorului site-ului de ştiri.
Chiar şi în situația în care ar fi existat anumite “surse”, pentru a constitui o probă solidă, într-o măsură proporţională cu natura şi gravitatea afirmaţiilor, aceste afirmaţii ar fi trebuit susţinute şi de alte probe, ziariştii având obligativitatea de a verifica afirmaţiile unor persoane referitor la alte persoane, înainte de a le prezenta ca adevărate.
Astfel cum a arătat şi în cererea de chemare în judecata, afirmaţiile referitoare la divorţul său şi legătură cu P.M., intenția sa de a se casatori cu Alteța Sa, nu se bazează pe nici un suport real.
Pârâtul a prezentat aceste fapte ca fapte determinate fără a le verifica şi a vedea dacă așa zisele afirmaţii ale „surselor interne Casei Regale” au un suport real.
Prin întâmpinare, pârâtul recunoaşte că nu i s-a acordat dreptul la replică şi că nu a fost niciodată contactat pentru a confirma (sau infirma) cele prezentate în articole.
Susţinerile conform cărora reclamantul a devenit tangenţial un subiect doar prin prisma faptului că este fratele Alteței Sale Regale P.R., soţul ASR P.M., că ASR P.M. sau C.R. nu au transmis nicio notificare pe acest subiect nu pot înlătura caracterul denigrator al faptelor, prejudiciul suferit sau răspunderea pârâtului pentru fapta sa.
În ceea ce priveşte preluarea articolelor defăimătoare de către alte site-uri, nu a susținut niciodată faptul că ar fi existat o “presiune” a pârâtului “la mediile respective pentru preluarea şi mediatizarea articolelor”, ci doar că aceste articole au fost preluate de pe Flux24 şi pe alte site-uri de ştiri, fiind prezentate ca ştiri preluate pe de Flux24 şi de la jurnalistul ADB.
Prin întâmpinare paratul arata ca aceste “ştiri” au fost “dezvăluite în exclusivitate pentru FLUX 24”, recunoscând astfel ca celelalte canale şi ziare/canale de ştiri au preluat aceste articole de Flux24.
Referitor la susţinerile conform cărora “al doilea articol reclamat de domnul D.D. prezintă fără niciun comentariu reacţiile publice a doua persoane apropiate Casei Regale”, printr-o simpla lecturare a articolului, aceste susţineri apar ca neadevărate.
În ceea ce priveşte solicitarea de a emite o adresa către Ambasada Statelor Unite ale Americii prin care să se solicite starea civila a reclamantului, solicită respingerea acesteia ca nepertinentă, neconcludentă şi neutila cauzei.
Art. 292 alin. (1) C.civ. stabileşte că proba căsătoriei se face prin certificatul de căsătorie,ataşând ,în acest sens, copia certificatului.
Prin sentința civilă nr. 143/06.02.2017 Tribunalul București – Secția III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul G.D.D. în contradictoriu cu pârâtul A.D.B. şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 lei cu titlul de daune morale şi la publicarea dispozitivului prezentei hotărâri intr-un ziar de larga circulație, pe cheltuiala sa.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 5.07.2016 pe site-ul flux24.ro a fost publicat un articol intitulat ,,Exclusiv/Love story şoc la C.R.: Fratele lui R.D. şi sora P.M./ Căsătoria celor doi este contrară canoanelor Bisericii Ortodoxe,,.
Din conţinutul articolului prezentat se aducea la cunoştinţa publicului din surse apropiate Casei Regale că P.M., sora mai mică a P.M., trăieşte o relaţie de dragoste cu reclamantul D.D., fratele lui R.D. Autorul articolului menţionează că potrivit aceloraşi surse cei doi ar dori să se căsătorească, dar informaţia nu este confirmată de surse oficiale. Sunt redate în conţinutul articolului canoanele bisericeşti şi faptul că o eventuală căsătorie ar pune sub semnul întrebării relaţia dintre familia regală şi biserică. Sunt menţionate, de asemenea, o serie de aspecte din viaţa personală a familiei regale, precum şi din viaţa personală a reclamantului, inclusiv fotografii cu reclamantul şi familia sa, respectiv soţia acestuia şi copiii, dar şi că ar fi divorţat.
A doua zi, 6.07.2016, este publicat un articol despre anumite evenimente petrecute în familia regală în anul 1921 şi sunt reluate o parte din relatările articolului publicat cu o zi înainte.
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv corespondenţă electronică, informaţiile prezentate în cele două articole au fost preluate şi de alte site-uri şi televiziuni în perioada 6-8 iulie 2016, şi anume: curentul.info, România TV, româniatv.ro, Kanal D, enational.ro, ziuanews.ro, nasul.tv.
Reclamantul a trimis somaţii arătând că cele menţionate în articolele publicate nu corespund adevărului şi solicitând eliminarea acestora şi publicarea unui articol din care să rezulte că ştirea este falsă.
Din conţinutul răspunsului primit de reclamant de la curentul.info rezultă că articolul a fost preluat de pe flux24.ro unde era menţionat numele pârâtului A.D.B. şi că acesta fusese timp de 15 ani singurul jurnalist acreditat la C.R..
Astfel cum rezultă din menţiunile de pe pagina de facebook care se coroborează cu răspunsurile la interogatoriu pârâtul A.D.B. este unul dintre jurnaliştii care colaborează la site-ul flux24.ro,este unul dintre administratorii site-lui şi unul dintre cei care a contribuit la apariţia primului articol. Deşi pârâtul susţine că cel de al doilea articol ar fi comentarii de pe paginile de facebook ale altor persoane ,din conţinutul acestuia, rezultă că,în realitate, este vorba despre un nou articol în care sunt relatate anumite evenimente petrecute în familia regală în anul 1921 şi în care sunt reluate o parte din relatările articolului publicat la data de 5.07.2016.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei o somaţie trimisă de reclamant prin care se cere pârâtului să fie eliminate de pe site-ul de ştiri flux24.ro cele două articole şi să fie publicat un articol în care să se menţioneze că ştirile sunt false a fost comunicată prin email la data de 8.07.2016 şi ulterior prin executorul judecătoresc la data de 13.07.2016. Pârâtul a negat că ar fi primit somaţia comunicată prin email astfel cum a afirmat prin întâmpinare ,dar că imediat după ce i s-a comunicat somaţia prin executorul judecătoresc s-a luat decizia scoaterii celor două articole şi că nu s-a acordat drept la replică. Prin răspunsul la interogatoriu pârâtul admite că reclamantul nu a fost contactat pentru verificarea informaţiilor întrucât nu acesta era subiectul principal,ci C.R. şi P.M..
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că o agenţie de monitorizare a presei a stabilit că articolul publicat pe site-ul românia.tv şi preluat de pe flux24.ro a avut la data de 6.07.2016 un număr de 195.085 clienţi unici.
Reclamantul a depus la dosarul cauzei o copie a certificatului său de căsătorie.
Din declaraţia martorului audiat la cererea reclamantului, I.P., rezultă că, în calitatea sa de colaborator apropiat pe linie profesională, a putut constata că reclamantul are o reputaţie solidă, este profesor la Universitatea Harvard şi face parte din anumite asociaţii profesionale internaţionale. Martorul a mai arătat că la Universitatea Harvard sunt mai mulţi români şi că ştie că aceştia citesc presa on line. Conţinutul articolelor apărute a fost discutat şi printre colegii de la Institutul Fundeni unde reclamantul este cunoscut , martorul relatând faptul că în mediile în care reclamantul profesează prejudiciul de imagine se poate produce oricând.
Reclamantul susţine că prin publicarea celor două articole ce cuprind informaţii false i s-a adus o gravă atingere onoarei,demnităţii şi imaginii ,că i s-au adus prejudicii vieţii sale familiale şi profesionale fiind aplicabile dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală.
Art. 1.349 alin. (1) şi (2) C.civ. prevăd că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Art. 1.357 C.civ. prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Art.1.358 C.civ. prevede că pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
În contextul acestor prevederi legale şi a situaţiei de fapt expuse tribunalul constată că în cauză urmează a se analiza aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) C.civ. care arată că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi că nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art.72 alin. (1) şi (2) C.civ. prevăd că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art.73 alin. (1) C.civ. reglementează că orice persoană are dreptul la propria imagine.
Art. 74 alin. (1) C.civ. menţionează situaţiile care,sub rezerva aplicării dispoziţiilor art.75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private. Astfel la lit. c) se consideră atingere adusă vieţii private captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; lit. f – difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; la lit. h) – utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană.
Art. 75 alin. (1) C.civ. prevede că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Art.30 din Constituţia României reglementează libertatea de exprimare prin orice mijloace, iar la alin 6 se menţionează că aceasta nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului apără libertatea de exprimare prin dispoziţiile art.10, iar prin art.8 este protejat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Pornind de la reglementarea în dreptul intern a răspunderii civile delictuale potrivit art.1357 C.civ. tribunalul a constatat că pentru a fi antrenată acest tip de răspundere trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a creat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului subiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv ce aparţine unei persoane. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte s-au avut în vedere nu numai normele juridice, dar şi cele de convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor recunoscute de lege.
În cauză,tribunalul a apreciat că este dovedită existenţa faptei ilicite care constă în publicarea la 5.07.şi 6.07.2016 a două articole pe site-ul flux24.ro în care sunt descrise şi expuse publicului ca fiind adevărate a unor împrejurări în care ar fi implicat reclamantul şi persoane ce fac parte din C.R.. Astfel, s-a menţionat că reclamantul, fratele lui R.D., ar fi divorţat, că ar fi implicat într-o relaţie cu sora P.M., că ar dori să se căsătorească şi că aceasta ar fi contrară canoanelor bisericii. Aceste relatări, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, nu sunt reale fiind depus la dosar certificatul de căsătorie al reclamantului. Tribunalul a constatat că pârâtul nu a solicitat reclamantului un punct de vedere, acesta recunoscând că nu a considerat necesar pentru că subiectul principal nu era reclamantul.
Recunoscând că libertatea de exprimare apărată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stă la baza noţiunii de societate democratică, totuşi dreptul garantat de aceste dispoziţii nu este unul absolut, paragraful al doilea permiţând restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra.
Sensul acestei reglementări convenţionale este acela de a găsi un echilibru între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale.
Tribunalul a constatat că prin publicarea celor două articole au fost încălcate dispoziţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C.civ. care arată că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi că nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său. S-au încălcat dispoziţiile privind dreptul la respectarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei unei persoane, precum şi dreptul la propria imagine prevăzute de art. 72 şi 73 din Codul civil, situaţia de fapt demonstrată în cauză încadrându-se în situaţiile prevăzute de art. 74 alin. (1) lit.c), f) şi h) C.civ.
Limitarea adusă libertăţii de exprimare nu este contrară normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului întrucât este prevăzută de lege şi are un scop legitim, respectiv acela al protecţiei dreptului la respectarea vieţii private, la demnitate şi la imagine. O astfel de limitare este necesară într-o societate democratică pentru respectarea unor drepturi individuale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public şi, în mod corelativ, pe obligaţia ziariştilor de a răspândi informaţii şi idei, dar care să nu depăşească anumite limite ce ţin mai ales de protecţia drepturilor şi reputaţia altora.
În acest context tribunalul a reţinut ca elemente esenţiale faptul că reclamantul nu este persoană publică sau politică fiind cunoscut cu precădere în mediul profesional şi academic din România şi din străinătate şi faptul că pârâtul este jurnalist, astfel că are cunoştinţă despre obligaţiile privind verificarea informaţiilor şi a veridicităţii surselor, precum şi cele privind modul de publicare a unor informaţii.
În cuprinsul articolelor publicate sunt afirmate o serie de fapte ca fiind ale reclamantului, existenţa acestora putând fi demonstrată, tribunalul constatând că nu au fost făcute judecăţi de valoare. Pârâtul nu a făcut dovada acestor fapte, invocarea unor surse care
în alte situaţii şi-au dovedit credibilitatea nefiind suficientă. Chiar dacă s-ar avea în vedere faptul că subiectul principal al articolelor nu este reclamantul, totuşi prin modul de redactare şi prin faptul că au fost ataşate imagini cu reclamantul şi familia acestuia, nu poate fi înlăturată încălcarea de către pârât a drepturilor prevăzute de art. 71 alin. (1) şi (2) şi art. 72 şi 73 din Codul civil.
Tribunalul a avut în vedere, în cadrul analizei existenţei faptei ilicite, şi faptul că, deşi fotografiile de familie ataşate celor două articole au fost ,aşa cum afirmă pârâtul, preluate de pe site-uri publice, internet sau facebook, afirmaţie care nu a fost combătută de reclamant, totuşi prezentarea acestora în contextul afirmaţiilor făcute şi în condiţiile în care reclamantul nu este persoană publică şi cu atât mai puţin familia sa, conduce la crearea unui prejudiciu fiind considerată faptă ilicită.
Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o persoană.
Fiind dovedită fapta ilicită, prejudiciul în cazul reclamantului este un prejudiciu moral, nepatrimonial rezultat din atingerea adusă onoarei, demnităţii, vieţii private şi de familie. Prejudiciul este cert având în vedere că prin publicarea articolelor au fost afectate atât viaţa de familie a reclamantului, dar şi cea profesională. Afirmaţiile cuprinse în cele două articole au fost discutate de colegii reclamantului şi în mediile profesionale în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Tribunalul a constatat, de asemenea, că prejudiciul nu a fost reparat. Faptul că pârâtul, ca urmare a somaţiei trimise, a scos articolele de pe site au fost fi avut în vedere la evaluarea prejudiciului.
Existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este dovedită în sensul că acţiunea pârâtului de a proceda la publicarea pe site a articolelor referitoare la reclamant a determinat un prejudiciu moral.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei vinovăţiei pârâtului tribunalul a constatat că trebuie ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului ei, adică să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite, faţă de faptă şi urmările acesteia.
Potrivit art.1357 C.civ. autorul unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie răspunde pentru prejudiciul cauzat şi autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Prin faptul că pârâtul a procedat la publicarea celor două articole fără a verifica veridicitatea informaţiilor şi fără a-l contacta pe reclamant pentru un punct de vedere al acestuia demonstrează că pârâtul a acceptat ca informaţiile transmise să nu fie conforme realităţii făcându-se, astfel, dovada vinovăţiei în sensul prevăzut de art.1357 C.civ. Nu poate constitui temei pentru înlăturarea vinovăţiei pârâtului faptul că nu au fost infirmate în mod public informaţiile transmise de către C.R..
Pentru evaluarea prejudiciului moral tribunalul a constatat că nu există criterii obiective, precise, matematice de stabilire şi cuantificare a acestuia.
Cu toate acestea, au fost avute în vedere criteriul gravităţii prejudiciului moral şi criteriul echităţii care să determine o evaluare justă şi echitabilă. Aceasta presupune ca cererea reclamantului să respecte raţiunea reparării prejudiciului moral şi să nu o transforme într-un instrument juridic pentru realizarea altor scopuri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului menţionează în jurisprudenţa sa că se aplică dispoziţiile art. 41 din Convenţie referitoare la satisfacţia echitabilă acordând o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă şi statuând în echitate.
În cauza de faţă, tribunalul a avut în vedere, la evaluarea prejudiciului, că informaţiile prezentate au fost publicate în două articole ,respectiv în data de 5.07.2016 şi 6.07.2016, că acestea au fost reluate de mai multe site-uri de ştiri şi televiziuni la care au avut acces un număr foarte mare de receptori, că impactul acestora s-a produs atât asupra familiei, dar şi asupra colegilor şi în mediul profesional unde reclamantul se bucura de o reputaţie solidă. Un criteriu de apreciere avut în vedere de tribunal este şi acela că pârâtul este jurnalist şi că avea cunoştinţă de regulile ce trebuie respectate pentru publicarea unor informaţii.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere, pe de altă parte, şi faptul că articolele s-au aflat pe site numai câteva zile, respectiv în perioada 5/6.07.2016-13.07.2016, pârâtul procedând la scoaterea celor două articole ca urmare a somaţiei comunicate de reclamant. Totodată trebuie a se ţine seama şi de faptul că nu reclamantul era subiectul principal al articolelor şi că şi celelalte site-uri sau televiziuni au scos articolele preluate şi au publicat dreptul la replică al reclamantului.
Având în vedere aceste criterii rezultate din situaţia de fapt concretă reţinută în cauză şi statuând în echitate, tribunalul a apreciat, că acordarea unor daune morale în cuantum de 25.000 lei este în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de reclamant. Tribunalul a considerat că acoperirea acestui prejudiciu moral poate fi realizată, în mod concomitent acordării sumei cu titlul de despăgubiri materiale, şi prin publicarea dispozitivului prezentei hotărâri într-un ziar de larga circulație, pe cheltuiala pârâtului.
În consecinţă, tribunalul a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 lei cu titlul de daune morale şi la publicarea dispozitivului prezentei hotărâri intr-un ziar de larga circulație, pe cheltuiala sa.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 09.05.2017 a declarat apel pârâtul B.A.D. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data 11.05.2017.
În motivarea apelului, apelantul – pârât a arătat că intimatul a înregistrat pe rolul Tribunalului București o acțiune prin care a solicitat instanței de judecată, obligarea sa la plata către acesta a sumei de 450.000 lei daune morale ca urmare a publicării pe situl www.flux24.ro a articolului intitulat: Love story SOC la C.R.: Fratele lui R.D. şi sora P.M./Căsătoria celor doi este contrară canoanelor Bisericii Ortodoxe” şi în care s-ar menționa în mod neadevărat faptul ca intimatul, divorțat fiind, ar avea o relație de natură intima cu sora P.M. şi că intenționează oficializarea relației.
În acțiunea admisă de către Tribunalul București, intimatul a afirmat ca, prin aceste articole publicate pe site-ul www.flux24.ro, i s-a adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi imaginii sale astfel încât s-a creat un prejudiciu moral reprezentat atât de suferințele de ordin fizic şi psihic, cât şi un prejudiciu de imagine adus vieții familiale dar şi profesionale.
Hotărârea instanţei de fond este neîntemeiată şi nefondată întrucât din întregul material probator nu s-a dovedit că ar exista un prejudiciu moral cauzat de eventuale suferințe de ordin fizic şi psihic ca urmare a publicării celor două articole ce vizau C.R..
Pentru a proba cele afirmate în legătura cu starea civilă a intimatului, întrucât sursele nu puteau fi divulgate, am solicitat să se emită o adresă către Ambasada Americii de la București care să ne comunice starea civilă prezentă a intimatului din zona Boston, MA, care să ateste că în acest moment este căsătorit, adresa ce a fost respinsă motivat de faptul că la dosar ar exista un certificat de căsătorie.
Precizează faptul că site-ul www.flux24.ro a fost creat în urmă cu peste un an de zile şi că la acest portal contribuie mai mulţi jurnalişti sau alte persoane din diferite medii. Modelul adoptat a fost cel al publicaţiei britanice The Economist şi anume ca articolele să nu fie semnate. Proiectul prevedea ca la un moment dat publicaţia electronică să devină o societate comercială, ONG sau alt tip de asociere, dar îndeplinirea acestuia s-a amânat momentan. Din punct de vedere juridic în acest moment nu există o afiliere juridică şi comercială a acestui site.
Articolul referitor la domnul D.D. s-a bazat pe mai multe surse care în trecut şi-au demonstrat onestitatea. FLUX 24 a menţionat în articolele respective de altfel precizarea conform unor surse şi chiar a menţionat că nu are o confirmare oficială a informaţiilor. FLUX 24 a avut o atitudine reticentă în a-şi asuma în totalitate informaţiile şi numai le-a comunicat făcând precizările necesare, conform normelor uzuale în media, fără a face aprecieri jignitoare la adresa subiecţilor şi prezentând doar informaţiile în virtutea interesului public.
În ceea ce privește fotografiile reclamate de domnul D.D. anexate la cele două articole provin din surse publice şi anume internet sau facebook şi ca atare nu există nici o imixtitudine în viaţa privată a domnului D. sau realizarea unor instantanee fără acordul persoanelor în cauză.
Intimatul, D.D., a trimis la un moment o notificare pe adresa personală a pârâtului referitor la cele două articole publicate solicitând scoaterea de pe site a materialelor şi un drept la replică.
Decizia editorială a fost de a se scoate cele două articole, iar publicarea dreptului la replică În lipsa materialelor la care făcea referire nu îşi mai avea rostul.
Publicarea dreptului la replică ar fi presupus implicit trimiterea la materialul iniţial care era contestat de domnia-sa, iar noi am considerat să îi satisfacem reclamantului pretenţia maximă şi anume eliminarea articolelor până la momentul de informaţii suplimentare. În plângerea sa, domnul D. mai afirmă că ar fi trimis notificarea şi pe adresa de e-mail a numitului DAB însă un asemenea mesaj nu a fost recepţionat şi acest lucru poate fi uşor de verificat prin verificarea tehnică a adresei de e-mail.
Aprecierile din articol la adresa dlui D.D. nu erau injurioase sau care să pună sub semnul întrebării onestitatea sa. De altfel domnul Duda devenise tangenţial un subiect doar prin prisma faptului că este fratele Alteţei Sale Regale P.R., soţul ASR P.M.. Iar subiectul principal era ASR P.M., sora ASR P.M., prin prisma faptului că este o persoană publică. Ca atare interesul public a fost primordial în urmărirea subiectului în limitele acceptate de media, şi nu persoana reclamantului.
De altfel, C.R. nici instituţional şi nici personal prin ASR P.M. nu a transmis nici o notificare sau drept la replică numitului D.A.B. sau FLUX 24 pe acest subiect.
Preluarea materialelor incriminate de mai multe surse din media, foarte puţine citând sursa şi precizările exacte FLUX 24, nu fac în nici un fel responsabil site-ul. Nu există nici un indiciu care să probeze că diferite comentarii/informaţii pe acest subiect ar fi avut legătură cu FLUX 24 sau că ar fi fost o campanie orchestrată.
Invocarea de către unele mijloace media în corespondențe private cu domnul D.D. a numelui domnului D.A.B. ca fiind o sursă credibilă pe subiectul Casei Regale este decizia lor de a se explica faţă de reclamant, dar care nu are nici o legătură cu apelantul. Nu există nici o probă care să ateste o corespondenţă sau legătură între primul articol publicat şi eventuale presiuni ale dlui D.A.B. la mediile respective pentru preluarea şi mediatizarea articolului.
Al doilea articol reclamat de domnul D.D. prezintă fără nici un comentariu reacţiile publice a două persoane apropiate Casei Regale despre informaţiile referitoare la domnia-sa şi ASR P.M.. Este vorba de doamnele M.R. şi R.I., prima realizatoare de emisiuni în favoarea Casei Regale, iar a doua membru al Consiliului Consultativ al Casei Regale în anii 90. Aceste comentarii nu implică nici o responsabilitate a unor terţi.
Pentru dovedirea stării civile la momentul septembrie 2016, apelantul – pârât solicită instanţei sa îi pună în vedere domnului D.D. de a prezenta un act oficial din partea autorităţilor judiciare americane din zona Boston, MA, care să ateste că în acest moment mai este căsătorit.
Conform legilor americane, FLUX 24 nu poate accesa aceste informaţii, ci numai domnul D.D. poate prezenta o probă a situaţiei sale civile la data de 25 septembrie 2016.
Pentru cele relatate, apelantul – pârât solicită admiterea apelului, casarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca fiind nefondată, iar în dovedirea celor afirmate solicită proba cu înscrisuri, proba în cadrul căreia solicită emiterea unei adrese către Ambasada Statelor Unite ale Americii prin care să se solicite starea civilă a reclamantului, având în vedere faptul că acesta este cetățean american, iar documentele de stare civila nu pot fi obținute decât prin aceasta cale.
La data de 21.06.2017 intimatul – reclamant a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat, menţinerea sentinței civile apelate şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinări, intimatul – reclamant a arătat că apelantul critică hotărârea primei instanțe susținând ca din întregul material probator nu s-a dovedit că ar exista un prejudiciu moral.
Solicită să se observe că prima instanța a reținut în mod temeinic şi legal faptul că în speță prejudiciul suferit este unul moral, nepatrimonial, rezultat din atingerea adusă onoarei, demnităţii, vieții private şi de familie a reclamantului.
Astfel, prima instanță a constatat că prejudiciul este cert având în vedere ca prin publicarea articolelor au fost afectate atât viața de familie a reclamantului, dar şi cea profesională.
Este fără putința de tăgadă faptul ca un articol prin care se arata că reclamantul este divorțat şi că are o relație extraconjugală cu cumnata fratelui său i-a creat o suferința în viața familială, mai ales în relațiile cu soția şi copiii săi.
În cele reținute, instanța a avut în vedere probatoriul administrat în cauza, respectiv declarațiile martorului I.P. care a declarat că afirmațiile cuprinse în cele două articole au fost discutate de colegii săi, precum şi în mediile profesionale în care îşi desfășoară activitatea, medii în care până la data publicării se bucura de o reputație deosebită.
Mai mult, în analizarea prejudiciului prima instanța a avut în mod corect în vedere, ca elemente esențiale, faptul ca nu este o persoană publică sau politică, fiind cunoscut cu precădere în mediul profesional şi academic din Romania şi din străinătate.
În conformitate cu art. 292 alin. (1) C.civ., intimatul. – reclamant arată că a probat starea sa civilă prin depunerea copiei certificatului de căsătorie nr. 57699, seria C. 9 nr.165909, eliberat de Consiliul Local al Municipiului Iași la 11.11.1993 – în 2 exemplare conforme cu originalul.
În ceea ce privește solicitarea apelantului de a emite o adresa către Ambasada Statelor Unite ale Americii prin care să se solicite starea civilă a intimatului – reclamant, solicită respingerea acesteia ca nepertinentă, neconcludentă şi neutilă cauzei, art. 292 alin. (1) C.civ. stabilind că proba căsătoriei se face prin certificatul de căsătorie.
Prima instanța a reținut în mod corect ca în cuprinsul articolelor publicate sunt afirmate o serie de fapte ca fiind ale reclamantului şi că deși existenţa acestora putea fi demonstrata, apelantul – pârât având, ca ziarist, obligația de a verifica veridicitatea afirmațiilor publicate, acesta nu şi-a îndeplinit aceasta obligație (a şi recunoscut în cadrul interogatoriului administrat că nu a verificat în niciun fel cele prezentate în articole).
Instanța a apreciat în mod corect ca invocarea unor surse care în alte situații şi-au dovedit credibilitatea nu poate fi considerate “suficienta” şi nu poate constitui o verificare a afirmațiilor.
În ceea ce privește fotografiile cu intimatul – reclamant şi cu familia sa (inclusiv cu copiii săi) publicate în articole, prima instanța a apreciat în mod temeinic şi legal ca prezentarea acestora în contextul afirmațiilor făcute şi în condițiile în care nu este persoana publică (cu atât mai puțin familia sa), conduce la crearea unui prejudiciu, fiind o faptă ilicita.
Faptul ca articolele au fost scoase de pe site după primirea de către apelant a somației reclamantului, nu a înlăturat prejudiciul creat, “știrea” fusese deja prezentată publicului, fiind preluată şi de mai multe posturi tv şi ziare/publicații.
Nu poate şi nu primite susținerile apelantului conform cărora reclamantul a fost doar “tangențial un subiect” sau că ASR P.M. şi C.R. nu au transmis nicio notificare sau drept la replică.
Prima instanța a reținut în mod temeinic şi legal că aceste susțineri nu pot constitui temei pentru înlăturarea vinovăției pârâtului.
În același context, trebuie amintită şi atitudinea apelantului – pârât care în cadrul interogatoriului a afirmat ca “Nu iese foc fără fum”, afirmație făcuta cu scopul de a-şi justifica atitudinea sa pasivă faţă de verificarea informațiilor publicate.
În ceea ce privește preluarea materialelor defăimătoare de către alte publicații, inclusiv canale tv ce au prezentat știrea la ore de mare audienţă, această faptă este rezultatul direct al faptei pârâtului, toate publicațiile şi canalele tv arătând în cadrul materialului că acesta este preluat de pe flux 24.
Astfel, prejudiciul creat prin publicarea materialelor defăimătoare şi de către alte canale media este rezultatul faptei ilicite a apelantului – pârât.
Prima instanța a reținut în mod temeinic şi legal ca, deși pârâtul susține că cel de al doilea articol ar fi comentarii ale unor terțe persoane, din conținutul acestuia reiese că este vorba despre un nou articol în care sunt relatate anumite evenimente petrecute în familia regal a în anul 1921 şi în care sunt reluate o parte din relatările primului articol, publicat la data de 05.07.2016.
Pentru toate cele de mai sus, intimatul – reclamant solicită respingerea apelului formulat ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinței civile apelate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.30 Constituția României, art.72 – 75, art. 1349, art.1357 şi următoarele, art.1381 şi următoarele C.civ., art.466 şi următoarele C.pr.civ.
Constatându-se legal investită şi competentă să soluţioneze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de, dispoziţiile art. 488 C.pr.civ. din materia recursului, care stabilesc în mod expres şi limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispoziţiile art. 479 C.pr.civ., în alineatul (1) permit instanţei de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situaţiei de fapt cât şi din punct de vedere al aplicării legii iar în alineatul (2) dau posibilitatea instanţei să refacă probatoriul administrat în primă instanţă şi să administreze probe noi dacă consideră necesar.
Din această perspectivă, relevante sunt şi prevederile art. 477 C.pr.civ., care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. În alineatul al doilea se precizează că devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. În concepţia noului cod de procedură civilă, efectul devolutiv al apelului este analizat dintr-o dublă perspectivă, atât din punct de vedere aceea ce s-a criticat prin exercitarea căii de atac, cât şi din punct de vedere a ceea ce s-a dedus judecăţii în prima instanţă. Acest al doilea aspect face obiect de analiză prin prevederile art. 478 C.pr.civ., care, reluând vechea reglementare interdicţia schimbării în apel a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe, precum şi a calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată iar în alineatul al doilea stabilesc că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, recunoscându-se instanţei de apel posibilitatea de a încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Menţinând regula din vechiul cod relativă la interdicţia de a formula cereri noi în apel, actuala reglementare în materie procesual civilă, conferă părţilor posibilitatea să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. În alineatul final al acestui text de lege, legiuitorul recunoaşte, în acord cu vechea reglementare, posibilitatea părţilor de a cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi de a invoca compensaţia legală.
Pe cale de consecinţă, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond şi poate modifica situaţia de fapt reţinută, exercitând atât un control de legalitate cât şi de temeinicie asupra soluţiei apelate.
Făcând aplicarea acestor chestiuni teoretice în speţa de faţă şi examinând cererea de apel promovată de pârât, Curtea constată că singurul motiv de critică formulat vizează inexistenţa prejudiciului moral cauzat prin publicarea celor două articole, nefiind conturate critici referitoare la întinderea prejudiciului sau la modul de cuantificare a daunelor morale acordate de prima instanţă.
În ceea ce priveşte starea civilă a reclamantului, Curtea reţine că aceasta rezultă din certificatul de căsătorie depus la dosarul de fond, ce atestă faptul că reclamantul este căsătorit cu D.M. la data de 11.11.1993. Potrivit declaraţiei autentificate a soţiei reclamantului, Curtea constată că aceasta afirmă că nu s-a făcut nicio cerere în faţa vreunei autorităţi competente privind desfacerea căsătoriei, reclamantul fiind şi în prezent căsătorit cu D.M.. Această declaraţie se coroborează cu declaraţia negativă de divorţ emisă de Statul Federal Massachusetts, Oficiul Executiv de Sănătate şi Servicii Sociale, Departamentul de Sănătate Publică, Registrul de Stare Civilă şi Statistică, care confirmă că în urma verificării evidenţei ţinute de Registrul de Stare Civilă şi Statistică aferente anilor 2016 şi 2017, nu s-a identificat nicio înregistrare a vreunui divorţ între reclamant şi soţia sa D.M.
În privinţa extraselor depuse de apelantul pârât de pe internet, de pe site-ul mylife, Curtea constată din examinarea conţinutului acestora faptul că aceste extrase nu poartă o dată pentru a putea aprecia asupra actualităţii informaţiilor prezentate. În egală măsură, Curtea subliniază că, fiind extrase dintr-un mediu virtual, ce constituie un spaţiu public, nu s-a dovedit şi nici nu s-au oferit indicii privind identitatea celui care a inserat informaţiile respective privindu-l pe reclamant, pentru ca organul judiciar să poată statua asupra credibilităţii acestora şi implicit asupra veridicităţii lor şi pertinenţei lor în contextul probatoriu al speţei de faţă.
Un alt argument pe care apelantul îl aduce se referă la respectarea uzanţelor în media, în sensul că a menţionat expres în conţinutul articolelor faptul că informaţiile prezentate publicului sunt obţinute conform unor surse apropiate Casei Regale, precum şi faptul că a precizat că nu există o confirmare din partea unor surse oficiale. Prealabil oricărei analize, Curtea subliniază că precizările făcute de pârât în cuprinsul articolelor incriminate, nu sunt de natură prin ele însele să-l exonereze pe ziarist de responsabilitatea celor publicate, cu atât mai mult cu cât acesta nu a indicat la ce surse se referă sau, acceptând caracterul confidenţial al acestora şi lipsa obligaţiei ziaristului de a-şi dezvălui sursele de informare, se observă că nu a oferit nici măcar unele indicii de natură să confere credibilitate şi concreteţe informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului, la momentul respectiv. În egală măsură, nici nu s-au produs alte probe şi nici nu s-au invocat alte elemente conexe, care prin natura lor, să ofere indicii cu privire la realitatea celor publicate. În ceea ce priveşte lipsa unei confirmări oficiale a informaţiilor date publicităţii, în egală măsură, Curtea reţine că această precizare realizată în cuprinsul articolelor publicate nu-l poate deroba pe ziarist de răspunderea ce-i incumbă pentru veridicitatea informaţiilor relatate despre viaţa privată a reclamantului, cu atât mai mult cu cât apelantul pârât nu face dovada că ar fi solicitat în prealabil o astfel de confirmare şi nu ar fi primit-o, lăsând să treacă un interval de timp rezonabil pentru răspuns.
În aceeaşi ordine de idei, faptul că limbajul ziaristului nu se caracterizează prin virulenţă şi nu aduce jigniri subiecţilor relatării sale, nu constituie un element apt să probeze lipsa prejudiciului moral. De asemenea, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie nici susţinerile apelantului pârât referitoare la caracterul tangenţial al menţionării reclamantului în cadrul articolelor publicate, în condiţiile în care atenţia era îndreptată asupra Principesei Maria, care este o persoană publică. Curtea apreciază că, a fortiori, menţionarea reclamantului în conţinutul celor două articole, în contextul în care se făceau aserţiuni privind viaţa privată a acestuia, despre care nu se poate reţine că ar fi o persoană publică, este de natură să aducă atingere demnităţii sale şi dreptului la imagine. Dacă în cazul unei persoane publice marja de toleranţă este semnificativ mai mare, tocmai în considerarea acestei calităţi şi a poziţiei pe care o ocupă în societate, Curtea consideră nu există nici un temei să extrapolam această regulă în ipoteza reclamantului, care apare ca subiect al relatărilor realizate în cele două articole, în aceeaşi măsură ca şi P.M., deşi nu este o persoană publică.
Simplul fapt al introducerii în mediul virtual al unor astfel de informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului, informaţii care expun o pretinsă relaţie intimă a reclamantului cu P.M., este de natură să afecteze imaginea acestuia, precum şi să dea contur unei atingeri aduse demnităţii şi reputaţiei personale.
În privinţa fotografiilor inserate în cadrul articolelor, Curtea reţine că preluarea acestora de pe internet, precum şi invocarea caracterului lor public, de asemenea, nu sunt de natură să determine o altă concluzie, în condiţiile în care prejudiciul moral, de care se prevalează reclamantul, nu se datorează în principal utilizării fotografiilor, ci se datorează informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului prin postarea celor două articole în mediul online.
În referire la eliminarea celor două articole de pe site, Curtea apreciază conduita apelantului pârât, prin raportare la circumstanţele de fapt ale speţei, ce rezultă din coroborarea întregului material probator administrat, drept o recunoaştere a caracterului neveridic al informaţiilor publicate sau cel puţin se pretează a fi calificată drept o dovadă de nesiguranţă cu privire la realitatea celor afirmate.
Este adevărat cu nu poate fi reţinută responsabilitatea apelantului pârât pentru faptul preluării în sine de către alţi ziarişti a informaţiilor postate pe site-ul Flux24, dar există în mod cert o legătură de cauzalitate între amploarea care s-a acestor informaţii prin mediatizarea lor repetată în intervalul de timp care a urmat de către alţi ziarişti şi publicarea acestor informaţii pentru prima dată de către apelantul pârât pe site-ul anterior menţionat. Acelaşi raţionament este aplicabil şi în privinţa publicării reacţiilor publice a lui M.R. şi R.I., în sensul că lipsa oricărui comentariu din partea apelantului pârât este reţinut şi apreciat ca atare, dar este la fel de evident că elementul declanşator al acestor reacţii şi numai, este reprezentat de informaţiile publicate de pârât pe site-ul Flux24, referitoare la relaţia intimă existentă între P.M. şi reclamant.
În ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile, Curtea porneşte de la normele constituţionale, care în art 30( situat în Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale din Constituţie) statuează în sensul că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile, menţionându-se în mod expres, în alineatul (2) că cenzura de orice fel este interzisă. De asemenea, în alineatul (6) sunt stabilite limitele libertăţii de exprimare, în sensul că nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar în alineatul (8) este reglementată chestiunea răspunderii civile pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică, în sensul că aceasta revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii, cu precizarea că delictele de presă se stabilesc prin lege.
Interpretând aceste dispoziţii constituţionale, Curtea ajunge la concluzia intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea, ca principiu a caracterului său inviolabil, impunând totuşi anumite rezerve, restricţii în sensul că exerciţiul acestei libertăţi nu poate justifica atingeri aduse demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.
În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestor prevederi constituţionale, Curtea reţine că trebuie valorificate corespunzător dispoziţiile art. 20 din Constituţie, care instituie regula potrivit căreia normele constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, cu precizarea în alineatul al 2-lea că în ipoteza în care se identifică neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, legiuitorul constituant recunoaşte deplină prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Un alt aspect ce se impune a fi reţinut constă în faptul că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, intrată în vigoarea începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.
Având în vedere că textul constituţional face trimitere la Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că trebuie luate în considerare şi prevederile art. 19, care stabilesc faptul că orice persoana are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei, cu menţiunea că acest drept include libertatea de a susţine propriile opinii, fără interferente, libertatea de a căuta, primi si răspândi informaţii si idei prin orice mijloace si fără frontiere.
Examinând Convenţia Europeană a drepturilor Omului , Curtea constată că principiul libertăţii de exprimare este consacrat de prevederile art. 10, care statuează în primul paragraf faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare,acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Textul Convenţiei precizează că aceste dispoziţii nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. În paragraful 2 sunt evidenţiate modalitatea şi limitele exercitării acestei libertăţi,în sensul că ea comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Un examen atent al jurisprudenţei instanţei europene, create în aplicarea şi interpretarea acestui articol este de natură să releve faptul că libertatea de exprimare, protejată de dispoziţiile art. 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, constituind chiar fundamentul noţiunii de “societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această relevanţă particulară, conferită art. 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind ulterior constant reiterată în toate cauzele deferite Curţii Europene în care este chemată să tranşeze asupra respectării art. 10 din Convenţie. Astfel, Curtea afirmă că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei, acestea fiind cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există «societate democratică.
În privinţa relevanţei juridice pe care o au hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea consideră că acestea au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, drept consecinţă directă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, consecinţă care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 32 din Convenţie, care reliefează faptul că misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu trebuie să depindă şi respectiv să varieze în funcţie de calificările pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante. În acest context se impune a fi subliniat rolul esenţial al jurisprudenţei Curţii (rol pe care acest for european de jurisdicţie şi l-a sumat pe deplin), de a constitui un instrument eficace de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin raportare la standardul minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei. Această concepţie, conform căreia, normele constituţionale trasează conturul unui nivel minimal de protecţie a drepturilor omului este îmbrăţişată şi de legiuitorul nostru constituant, care a prevăzut în art. 20 o excepţie de la principiul prevalenţei dreptului convenţional asupra normelor interne, în ipoteza în care acestea ar conţine o reglementare mai favorabilă.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Convenţie, Curtea reţine că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care libertatea de exprimare este utilizată de aşa natură încât aduce atingere anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. În ceea ce priveşte maniera de evaluare şi aplicare a restricţiilor aduse libertăţii de exprimare, se constată că este esenţial practica instanţei europene, care, exercitând pârghiile de control puse la dispoziţie de Convenţie a identificat un set de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie, cristalizate în cadrul unei jurisprudenţe constante în aplicare şi ferme în gândire. Astfel, Curtea statuează că limitarea adusă de stat acestui drept este conformă Convenţiei dacă sunt îndeplinite cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.
În privinţa primei condiţie, Curtea are în vedere că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, înţelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât şi o normă cu o forţă juridică inferioară legii în sens formal, dar şi jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, cu menţiunea că acestea trebuie să întrunească două condiţii fundamentale, respectiv să fie accesibile şi previzibile destinatarului, aşa cum reiese din interpretarea pe care a dat-o dispoziţiilor art. 10 în cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit .
A doua condiţie presupune analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie, respectiv securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Ultima condiţie,ce trebuie îndeplinită pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, presupune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie „pertinente şi suficiente”, măsura de limitare a libertăţii de exprimare trebuind să fie “proporţională cu scopurile legitime urmărite”, asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 şi, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terţului care invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, aşa cum s-a arătat în cauza Cumpănă şi Mazăre contra României.
Din examinarea jurisprudenţei relevante a Curţii, rezultă în mod indubitabil că se acordă presei un rol indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, cu precizarea că deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi, pentru a-şi îndeplini sarcinile şi responsabilităţile sale, îi revine sarcina de a comunica, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general .
Făcând aplicarea în prezenta cauză a acestor aspecte teoretice relevante, care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa constată că examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate în speţa de faţă trebuie să se realizeze conjugat cu analizarea cerinţelor care circumscriu caracterul justificat şi legitim al ingerinţei în dreptul la liberă exprimare, astfel cum au fost enunţate în cele ce preced. Aşa cum a subliniat forul jurisdicţional european în materia drepturilor omului, aplicarea unei sancţiuni, penale sau civile, ziaristului sau editorului, constituie în mod cert o ingerinţă asupra libertăţii de exprimare, Curtea Europeană stabilind, de la caz la caz, dacă suntem sau nu în prezenta unei încălcări a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, prin prisma caracterului justificat sau nejustificat al unei astfel de ingerinţe. Acest ultim aspect este analizat de Curtea Europeană, prin raportare directă la cerinţele prevăzute de paragraful al II-lea al art. 10 din CEDO, cerinţe sintetizate potrivit celor expuse anterior, statuând în concret dacă sunt respectate exigenţele Convenţiei sau nu.
Dând eficienţă acestui raţionament în cauza de faţă, Curtea ajunge la concluzia că actualul demers judiciar este de natură să conducă la realizarea unei imixtiuni a puterii statale asupra libertăţii de exprimare (concretizate prin publicarea articolelor în litigiu), astfel că temeinicia acţiunii în pretenţii formulate trebuie evaluată prin raportare directă la exigenţele convenţionale şi la măsura în care acestea ar fi respectate prin soluţia pronunţată.
Pe cale de consecinţă, examinând elementele răspunderi civile delictuale prin intermediul acestei abordări, Curtea porneşte de la prima condiţie şi anume aceea a existenţei unei fapte ilicite, care, în această materie, îmbracă forma depăşirii limitelor rezonabile de exerciţiu a libertăţii consacrate de dispoziţiile art. 10 din Convenţie, depăşire care se traduce prin atingerea adusă uneia dintre valorile sociale sau morale, de natura celor menţionate în paragraful al II-lea al acestui text de lege.
Din această perspectivă, pentru examinarea acestei problematici, Curtea consideră necesar să aibă în vedere distincţia pe care o face instanţa europeană între simple declaraţii de fapt şi judecăţile de valoare, precum şi necesitatea existenţei unei baze factuale, ca suport pentru informaţiile furnizate publicului prin mass – media. Relevantă este din această perspectivă cauza Dalban contra României, în care Curtea a reiterat un principiu, potrivit căruia libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Cu toate acestea, o judecată de valoare nefundamentată pe nicio bază factuală poate apărea ca fiind excesivă, situându-se în afara ariei de protecție conferite de articolul 10 al Convenției.
În ceea ce priveşte distincţia dintre relatările unor situaţii de fapt şi judecăţile de valoare realizate de autorul articolului, anterior menţionate, relevante sunt concluziile la care a ajuns Curtea Europeană în Cauza Savitchi contra Republica Moldova, în care se evidenţiază faptul că această diferenţiere noţională, cu care operează instanţa europeană este dată de faptul că existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probaţiune. De asemenea, Curtea Europeană afirmă, în caua Jerusalem contra Austriei, că cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de articolul 10 Din CEDO. Totuşi, completează Curtea Europeană, chiar atunci când o declaraţie constituie o judecată de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de faptul dacă există un substrat factologic suficient pentru declaraţia contestată, deoarece chiar şi o judecată de valoare fără nici un substrat factologic care s-o susţină poate fi excesivă. Continuându-şi raţionamentul, Curtea Europeană îşi descrie misiunea, în sensul că în exercitarea jurisdicţiei sale de supraveghere, trebuie să analizeze ingerinţa în lumina cauzei în întregime, inclusiv conţinutul remarcilor reclamantului şi contextul în care el le-a făcut, în special, fiind necesar să se determine dacă ingerinţa în cauză a fost „proporţională în raport cu scopurile legitime urmărite” şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente. Făcând acest lucru, Curtea arată că trebuie să se convingă dacă autorităţile naţionale au aplicat standarde care sunt conforme cu principiile consfinţite de articolul 10 şi, mai mult, dacă ele s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante.
Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză, conduce Curtea la observarea câtorva aspecte, ce au fost deja examinate în cele expuse anterior, în sensul că informaţiile publicate pe site-ul Flux 24 constituie, în esenţă, relatarea unor aspecte de fapt, referitoare la pretinsa relaţie intimă a reclamantului cu P.M., care ar urma să fie finalizată prin căsătorie, evidenţiindu-se, totodată, din punct de vedere religios, imposibilitatea unei astfel de căsătorii), fără a fi însoţită de judecăţi de valoare( comentarii proprii) din partea ziaristului. În egală măsură, aşa cum s-a evidenţiat deja în cele preced, apelantul pârât nu a conturat existenţa unei baze factuale, care să constituie fundamentul afirmaţiilor publicate, în condiţiile nu s-a dovedit existenţa surselor apropiate Casei Regale, care să fi oferit aceste informaţii, iar în ipoteza recunoaşterii caracterului confidenţial al acestora, Curtea a învederat deja că apelantul pârât nu a oferit nici măcar unele indicii de natură să confere credibilitate şi concreteţe informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului, la momentul respectiv. În egală măsură, nici nu s-au produs alte probe şi nici nu s-au invocat alte elemente conexe, care prin natura lor, să ofere indicii cu privire la realitatea celor publicate.
În privinţa celei de-a doua condiţii a răspunderii civile delictuale, reprezentată de prejudiciu, se impune a se stabili dacă atingerea adusă valorilor morale şi sociale prin fapta ilicită(difuzarea unei informaţii relative vieţii private a reclamantului, constând în divulgarea unei pretinse relaţii intime a acestuia cu P.M., sora P.M., soţia fratelui reclamantului) este de natură să reclame o ingerinţă în exercitarea dreptului de exprimare, consacrat de art 10 din CEDO. Faţă de cele expuse anterior, Curtea reţine că existenţa prejudiciului este certă, rezultând din materialitatea faptei ilicite, aşa cum a fost examinată şi conturată în cele ce preced, astfel că acordarea daunelor în vederea reparării acestuia îmbracă forma unei sancţiuni civile menită totodată să constituie o satisfacţie pecuniară echitabilă pentru a compensa prejudiciul moral suferit de reclamant. Aplicarea acestei sancţiuni se înscrie în cadrul limitărilor aduse libertăţii de exprimare, conforme exigenţelor convenţionale deoarece urmăreşte cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei (protejarea reputaţiei reclamantului) şi apare ca necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestui scop.
Procedând la o analiză din perspectiva Convenţiei, Curtea reţine că acţiunea ce formează obiectul dosarului, are o bază legală (dispoziţiile codului civil în materia răspunderii civile delictuale)) şi urmăreşte un scop legitim, constând în protecţia reputaţiei reclamantului, apare ca fiind întemeiată, în condiţiile în care s-a conturat existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, potrivit celor anterior evidenţiate. Curtea subliniază încă o dată faptul că devoluarea fondului în etapa procesuală a apelului este limitată la aspectele critice formulate prin cererea de declarare a căii de atac, aspecte care nu conţin referiri la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor şi respectiv la întinderea prejudiciului, ci exclusiv la existenţa acestuia, astfel că orice alte chestiuni ce exced acestor limite rămân în afara analizei instanţei.
Pe cale de consecinţă, Curtea concluzionează că fapta apelantului pârât este de natură să aducă atingere dreptului la onoare şi demnitate al reclamantului, atingere care nu intră sub protecţia libertăţii de exprimare.
Fapta pârâtului încalcă normele dreptului obiectiv, cu precizarea că modalitatea în care s-a făcut public un aspect ce ţine de viaţa personală a reclamantului, fără a deţine indicii minime care să confirme veridicitatea celor susţinute in faţa presei, fără a lua în considerare impactul pe care mass media, îl are asupra formării opiniei publice, denotă prejudicierea imaginii reclamantului.
Prin urmare, pârâtul a săvârşit faţă de reclamant fapte ilicite, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv [art. 30 alin. (6) din Constituţia României art. 10 paragraful 2 şi art. 8 din CEDO] şi atingerea adusă dreptului subiectiv la onoare, demnitate şi imagine al reclamantului.
Sub aspectul prejudiciului, Curtea constată că apelantul pârât invocă nedovedirea de către reclamant a producerea unei atingeri prin respectivele afirmaţii făcute în mediul online, una din condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.
În dezacord cu susţinerile apelantului pârât, Curtea apreciază că afirmațiile cu caracter defăimător făcute la adresa reclamantului, persoană cu o intensă activitate profesională dar care nu poate fi calificată drept o persoană publică, aduc in fată în fată două dintre drepturile protejate de articolul 8, respectiv articolul 10 din Convenție, și anume dreptul la respectarea vieții private, respectiv a reputației și demnității persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, libertatea de exprimare.
Pentru a determinarea justului echilibru între asigurarea dreptului garantat de articolul 10 din Convenție, menținând în același timp garanțiile oferite de articolul 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, este necesar luăm în considerare faptul că, chiar şi o persoană publică, ceea ce nu este cazul este reclamantului, chiar dacă nu poate pretinde o protecţie desăvârşită a elementelor vieţii sale private, aceasta nu echivalează cu expunere totală si o lipsă a posibilităţii de a se apăra.
Reţinând că cele două drepturi beneficiază, în esenţă, de un interes egal, se apreciază că pârâtul a depăşit limita rezonabilă a expunerii unor elemente ce ţin de viaţă privată a reclamantului, lezând nejustificat reputaţia acestuia, ca element al vieţii private.
Curtea subliniază că afirmaţiile pârâtului nu constituie judecăţi de valoare, ci expun o situaţie de fapt, căreia pârâtul nu i-a dovedit concreteţea. În acest context, simplele afirmaţii nedovedite nu numai că nu contribuie la formarea unei opinii publice corecte, dar sunt de natură să cauzeze reclamantului un important prejudiciu moral, aducându-se evident atingere onoarei şi reputaţiei sale, fiindu-i afectate implicit si relaţiile sociale.
Prejudiciul suferit de reclamant există în mod cert si constă în resimţirea de către acesta a impactului produs de conduita pârâtului, si anume in lezarea demnităţii şi a reputaţiei, prin aceea că o parte însemnată a cetăţenilor a luat cunoştinţă de faptele nereale imputate reclamantului, ceea ce a fost de natură a ştirbi dreptul la imagine al acestuia, astfel că fapta a produs un prejudiciu moral. Asocierea persoanei reclamantului cu un membru al C.R., în contextul în care se divulga existenţa unei pretinse relaţii intime între cele două subiecte, în condiţiile în care reclamantul este căsătorit, potrivit dovezilor depuse la dosar şi examinate anterior, mediatizată public prin mijloace mass media accesibile publicului, este, prin natura sa, prejudiciabilă, astfel ca reclamantul a suportat un prejudiciu, chiar daca nu a probat existenţa unor situaţii concrete, tensionat, soldate cu aplicarea unor sancţiuni profesionale sau cu oprobiul public.
Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic si de protejarea unor drepturi care intra, ca element al vieţii private, in sfera art. 8 din CEDO, dar si de valori aparate de Constituţie si de legile naţionale, existenta prejudiciului este circumscrisa condiţiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila corespunzătoare a pagubei reale si efectiv produse victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. In acord cu jurisprudenţa naţionala si practica CEDO, care a făcut o serie de statuări notabile in ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite fiind considerată suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa producă un asemenea prejudiciu si a împrejurărilor in care a fost săvârşită, soluţia fiind determinata de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directa fiind practic imposibila.
Pentru ca atacul adus reputaţiei personale sa producă un prejudiciu moral, el trebuie sa atingă un anumit nivel de gravitate si sa fi fost realizat intr-o maniera care sa cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009). În Cauzele Danev c. Bulgariei şi Iovtchev c. Bulgariei, CEDO a reţinut in esenţă încălcarea convenţiei, după ce a considerat ca abordarea formalista a instanţelor naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegala, prin dovezi susceptibile sa confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit sa o obţină… Curtea a subliniat ca motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul ca încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea in sine, in lumina afirmaţiilor acestuia, potrivit cărora se afla intr-o stare psihologica sensibilizata, sa fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat ca aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanţe era in măsura sa excludă acordarea unei despăgubiri intr-un foarte mare număr de cazuri in care fapta nu era însoţită de o deteriorare vizibila obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectiva a instanţelor naţionale, care solicitaseră persoanei in cauza sa îşi demonstreze suferinţele prin alte mijloace de proba, in special prin marturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv in sensul art. 13 din Convenţie. În domeniul art. 3 din Convenţie, Curtea a subliniat, in cauza Elefteriadis c. României, ca raţionamentul urmat de instanţele naţionale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca sa obţină repararea suferinţelor indurate de el lasă impresia ca lipsa unor mijloace de proba materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a considerat ca, chiar si admiţând ca in general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune in justiţie sa facă proba susţinerilor sale, nu considera rezonabil ca, în circumstanţele spetei, sa atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile sa ateste suferinţele cauzate….. Curtea a subliniat in repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale in mod proporţional si rezonabil [a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano si alţii c. Spaniei].
Dând, în mod coroborat, eficienţă în prezenta cauză, a tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că prejudiciul reclamantului este un prejudiciu de imagine si consta in faptul că, prin imputarea celor afirmate in mod public, acesta a fost pus într-o situaţie penibilă, chiar dacă subiectul vizat, în principal, de articolele publicate pe site-ul Flux 24 era C.R., mai exact un membru al acesteia, P.M. şi se urmărea să se expună o situaţie relativă evoluţiei acesteia (Casei Regale), iar reclamantul a devenit subiectul unor afirmaţii realizate în spaţiul public doar tangenţial. Curtea apreciază, că, în acest context, se impune a se observa că, deşi se susţine caracterul subsidiar, corespunzător unui plan secund, al menţionării reclamantului, totuşi s-a pus un anumit accent asupra calităţii sale, arătându-se că este fratele soţului surorii Principesei Maria, ceea ce, sub aspect religios, determină anumite consecinţe, în sensul că o eventuală căsătoriei a reclamantului cu P.M., nu ar putea fi celebrată din această perspectivă.
Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 480 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul pârâtului ca nefondat.
Se va lua act că apelantul pârât nu a cerut cheltuieli de judecată, iar intimatul reclamant şi-a rezervat dreptul de a le solicita pe cale separată.
Join the newsletter to receive the latest updates in your inbox.