Lipsa cauzei și simulația în vânzare-cumpărare | Decizie ÎCCJ

Lipsa cauzei, cauza ilicită și simulația. De ce nu orice vânzare „suspectă” este nulă absolut – clarificări definitive ale Înaltei Curți de Casatie si Justitie

Problematica nulității contractelor de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei, cauză ilicită sau caracter simulat continuă să genereze confuzii în practică. O hotărâre definitivă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție oferă o analiză amplă și riguroasă asupra limitelor în care aceste instituții pot conduce la nulitatea absolută a contractului.

Hotărârea este relevantă nu doar pentru juriști, ci și pentru justițiabilii care, confruntați cu executări silite sau conflicte patrimoniale, încearcă să conteste validitatea unor acte juridice invocând scopuri ilicite sau frauduloase.

Contextul procesual:

Reclamanții au formulat o acțiune având ca unic obiect constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare autentic, susținând că:

-prețul ar fi fost fictiv;

-contractul ar fi fost încheiat fără o cauză reală;

-scopul real al actului ar fi fost sustragerea bunului de la urmărirea silită a creditorilor;

-actul ar reprezenta, în realitate, o vânzare deghizată, cu caracter simulat.

După un parcurs procesual complex (fond – apel – recurs – rejudecare), Înalta Curte a fost chemată să stabilească dacă aceste susțineri pot conduce, în mod automat, la nulitatea absolută a contractului.

Lipsa cauzei: nulitate relativă, nu absolută

Un prim aspect esențial statuat de instanță este acela că lipsa cauzei, în sensul art. 1238 alin. (1) Cod civil, constituie motiv de nulitate relativă, nu de nulitate absolută.

Prin urmare:

-nu orice contract în care cauza este discutabilă sau insuficient justificată poate fi anulat absolut;

-instanța nu poate schimba sancțiunea juridică aplicabilă în lipsa unei cereri corespunzătoare;

-dacă reclamantul solicită exclusiv constatarea nulității absolute, iar situația juridică ar permite, cel mult, nulitatea relativă, cererea este neîntemeiată.

Înalta Curte subliniază că principiul disponibilității limitează analiza instanței la obiectul și temeiurile cererii formulate.

Frauda la lege: nu se prezumă

În ceea ce privește frauda la lege, instanța supremă a reținut că simpla invocare a prejudicierii intereselor creditorilor nu este suficientă.

Pentru a reține existența fraudei la lege este necesar ca reclamantul să indice:

-norma juridică imperativă eludată;

-legătura directă dintre încheierea contractului și scopul de eludare a acelei norme.

În lipsa acestor elemente concrete, instanța nu poate construi, din oficiu, un caz de fraudă la lege.

Simulația: nu este, prin ea însăși, sancționată cu nulitatea absolută

Un punct de interes major al hotărârii îl reprezintă analiza simulației.

Înalta Curte reafirmă un principiu constant:

simulația nu atrage, de regulă, nulitatea contractului, sancțiunea specifică fiind inopozabilitatea.

Nulitatea absolută poate interveni doar dacă:

-simulația maschează o cauză ilicită sau imorală;

-cauza ilicită este comună ambelor părți sau cunoscută de cocontractant.

Or, în cauză, instanțele au constatat că reclamanții:

-nu au dovedit existența unei înțelegeri anterioare sau simultane de a nu transmite dreptul de proprietate;

-nu au probat că părțile nu ar fi urmărit, în realitate, vânzarea bunului;

-au rămas la nivelul unor simple afirmații, nesusținute probator.

Rolul activ al judecătorului nu poate anula principiul disponibilității

Un argument frecvent întâlnit în practică – și invocat și în acest dosar – este acela că instanța ar fi trebuit să analizeze din oficiu alte temeiuri juridice, chiar dacă nu au fost cerute expres.

Înalta Curte clarifică fără echivoc:

-rolul activ al judecătorului nu permite schimbarea obiectului cererii;

-instanța nu se poate substitui părții în formularea pretențiilor;

-calificarea juridică poate fi discutată, dar limitele procesului sunt fixate de cererea de chemare în judecată.

Ce stabilește definitiv această hotărâre?

Prin respingerea recursului ca nefondat, Înalta Curte confirmă că:

-nulitatea absolută nu poate fi reținută automat în caz de preț fictiv sau lipsă de cauză;

-simulația, în lipsa unei cauze ilicite dovedite, nu anulează contractul;

-instanța nu poate acorda mai mult decât s-a cerut, chiar dacă faptele ar permite o altă calificare juridică;

-recursul nu este o cale de reanalizare a probelor, ci un control de legalitate.

Concluzie:

Hotărârea analizată reprezintă un reper important în delimitarea clară dintre:

-nulitatea absolută,

-nulitatea relativă,

-simulație și fraudă la lege.

Pentru practicieni, mesajul este ferm: formularea cererii de chemare în judecată și probațiunea sunt decisive. Pentru justițiabili, hotărârea arată că nu orice act „suspect” este, automat, nul absolut.