Proces cu CREDIDAM

Tribunalul Bucuresti

Sentinta civila nr... din anul 2024

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:

În prezentul litigiu, reclamanta Asociația CREDIDAM solicită obligarea ...... SRL, pe temeiul răspunderii civile delictuale, la plata remunerațiilor datorate artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor și prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în cele 13 camere de închiriat administrate de partea pârâtă.

In legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, pârâta subliniază că remunerațiile datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru prestațiile artistice din domeniul audiovizual sunt supuse gestiunii colective facultative, motiv pentru care, de principiu, acestea nu ar putea fi acordate reclamantei, care a solicitat numai remunerațiile datorate temeiul gestiunii colective obligatorii. (f. 84, pct. 35)

Instanța constată că în cererea de chemare în judecată, reclamanta face trimitere la art. 145 lit. f) din Legea 8/1996, iar prin concluziile scrise din 16.03.2023 referitoare la întâmpinarea depusă de pârâtă, subliniază că și-a întemeiat pretențiile pe prevederile art. 145 din Legea 8/1996 și că a dedus judecății numai remunerațiile supuse gestiunii colective obligatorii. Reclamanta arată că nu a solicitat plata în temeiul gestiunii obligatorii facultative. (f. 121)

Pe de altă parte, se mai constată și că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâtei atât la plata remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor, cât și a remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale.

Instanța va înlătura ca neîntemeiată susținerea reclamantei conform căreia ambele tipuri de remunerații sunt supuse gestiunii colective obligatorii.

Potrivit art. 145 alin. 1 lit. f) din Legea 8/1996 potrivit cărora ”(l) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora; ”

Pe de altă parte, potrivit art. 146 alin. 1 lit. b) din lege, ”(l) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepția operelor muzicale, și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual; ”

Din prcvcdcrilc sus cvocatc rcicsc fără echivoc că numai remunerațiile datorate pentru conłunicarca publică dc fonograme sc gestioneaza în mod obligatoriu. Remunerațiile pretinse de CREDIDAM pentru comunicarea publică a prcstațiilor artistice din domeniul audiovizual sunt supuse gestiunii colcctivc facultativc, așa cum rezultă din interpretarea grałnaticală a textului legal incident, conform căruia opcrclc cxclusc de la acest tip de gestiune sunt numai operele muzicale.

Instanța notează că, deși în drcpt ccrcrca a fost întcmciată pc prevederile art. 145 lit. f) din Legea 8/1 996, reclamanta a învestit instanța în mod cxplicit cu ccrcrca de obligare a părții adverse la plata annbelor tipuri de remunerații.

Partea adversă nu a negat dreptul CREDIDAM de a colecta remunerațiile datorate artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică ambientală a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual însă a punctat, fără a dezvolta raționamentul, că CREDIDA.M poate colecta remunerațiile numai pentru artiștii interpreți și executanți care au mandatat reclamanta în acest sens.

Sub acest aspect, instanța reține că Metodologia publicată in bani Deciziei ORDA 120/2016, incidentă cauzei, prevede o remunerație forfetară pentru comunicarea publică a prestațiilor aflistice din domeniul audiovizual, stabilită în funcție de diferite criterii (locația unității — orașe/ stațiuni turistice, sate/ comune, suprafața spațiului, clasificarea, etc.). fără distincții referitoare la titularii de drepturi conexe (care au mandatat organismul de gestiune colectivă.

În consecință, ținând seama și de dispozițiile art. 165 alin. 7 teza finală din Legea 8/1 996, potrivit cărora ”Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate." , instanța concluzionează că reclamanta are dreptul să colecteze remunerațiile în cuantumul stabilit de Metodologie, respectiv că partea pârâtă are obligația să achite remunerațiile în discuție

Stabilit fiind că în obiectul litigiului sunt incluse și pretențiile legate de prestațiile artistice din domeniul audiovizual, instanța notează că pentru atragerea răspunderii civile delictuale este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile rezultate din prevederile art. 1357 Cod Civil, respectiv existența faptei ilicite, existența prejudiciului, a legăturii de cauzalitate faptă — prejudiciu și a vinovăției părții pârâte, care, în cazul acestui tip de răspundere, poate îmbrăca forma culpei celei mai simple.

Partea pârâtă susține inexistența faptei ilicite, arătând că nu comunică public fonograme și/ sau prestații artistice din domeniul audiovizual prin intermediul televizoarele instalate în camere, acestea fiind destinate pentru a fi folosite numai pentru canalele de streaming — Netflix, HBO, etc pe baza abonamentelor clienților.

Tribunalul reține, în acord cu CREDIDAM, că certificatul de clasificare 3 stele obținut în temeiul Normelor metodologice aprobate prin Ordinul 65/2013 al Autorității Naționale pentru Turism - Ministerul Economiei confirmă comunicarea publică în unitățile administrate de pârâtă.

Nu se poate reține, așa cum apreciază pârâta, că cerința dotării camerei cu televizor, cu virgula canale TV are caracter formal și că, pentru obținerea clasificării ar fi necesară numai dotarea cu asemenea echipamente, nu și asigurarea semnalului care să permită recepționarea programelor TV, Similar, s-ar putea interpreta că este suficientă dotarea camerelor cu paturi care nu pot fi folosite, sau cu frigidere defecte și că simpla existență a acestor itemi în camere conduce la o clasificare superioară, indiferent dacă sunt utilizabile sau nu.

Nu trebuie omis din vedere că scopul acestor dotări este acela de a oferi turistului un grad de confort mai ridicat, raționament în baza căruia nu se poate considera că acest grad crescut de confort cerut pentru clasificarea 3 stele.

Potrivit Normelor metodologice (Anexa 1 .7), dotarea camerelor cu televizoare cu recepție canale TV cstc una dintrc ccrințclc minime obligatorii pentru acordarea clasificării 3 stele, ceea ce înseamna că în mod obligatoriu, prin intermediul televizoarelor, turiștii trebuie să recepționeze programele TV, în sensul că le pot viziona efectiv. Posibilitatea de a folosi televizoarele pentru altc tipuri dc comunicarc (streaming) nu reprezintă un criteriu minim obligatoriu pentru clasificarea unităților dc cazarc și nu înlocuicștc cerința de receptionare a canalelor TV.

Concluzionând, având în veclerc clasificarea dc 3 stclc a camerelor coroborată cu prezentarea acestora pc pagina dc intcrnct a pârâtci (.....). in care se menționează dotarea camcrclor cu cablu 'IV, instanța rcținc că țoatc cele 13 camere sunt dotate cu televizoare carc permit recepția canalelor TV (planșă foto - f. 17).

Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C — 306/05 SGAE infirmă această susținere. la pct. 42 din hotărâre reținându-se că ”Clientela unui hotel formează un astfel de nou public. Transmiterea operei difuzate către acea clientelă folosind televizoare nu este doar un mijloc tehnic de a asigura sau de a îmbunătăți recepția difuzării originale in zona de acoperire. Dimpotrivă, hotelul este organizația care intervine, conștientă de consecințele acțiunii sale. pentru a oferi acces la opera protejată clienților săi. În lipsa acelei intervenții, clienții săi. deși fizic în acea zonă, nu ar putea, în principiu, să se bucure de opera difuzată."

În ceea ce privește Ordonanța din 18.03.2010 dată de CJUE În cauza C-136 09.

Tribunalul reține că aceasta nu face referire explicită la caracterul de noutate al publicului, ci confirmă că aceleași principii enunțate în SGAE sunt aplicabile și în noua situație de fapt descrisă de instanța de trimitere. Astfel, potrivit Curții, constituie comunicare publică, în sensul directivei, orice intervenție tehnică a hotelierului, indiferent de configurația concretă a echipamentelor instalate în hotel, care permite în mod deliberat recepția de către clienți a semnalului TV în camerele acestora și, în consecință, accesul acestora la operele radiodifuzate.

Prejudiciul cauzat reclamantei este reprezentat de pierderea materială suferită de artiștii interpreți și executanți pentru comunicarea publică de fonograme în scop comercial și de prestații artistice din domeniul audiovizual.

Potrivit art. 188 alin. 2 din Legea 8/1996, ”(2) La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul. alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului:

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a). ”

Reclamanta a cuantificat prejudiciul la triplul remunerațiilor legal datorate, în temeiul art. 188 alin. 2 lit. b) din Legea 8/1996.

Cu referire la cuantificarea prejudiciului, partea pârâtă a susținut că este posibilă cuantificarea prejudiciului conform art. 188 alin. 2 lit. a) din lege, chiar reclamanta tăcând dovada că aceste despăgubiri pot fi calculate, așa cum reiese din calculul depus la dosar.

Tribunalul reține că, în opinia părții pârâte, despăgubirile la care se art. 188  alin. 2 lit. b) din Legea 8/1996 sunt echivalente remunerației legal datorate.

Această interpretare va fi înlăturată de instanţă în temeiul considerentelor CJUE în cauza C- 367/15 - Stowarzyszenie „Oławska Telewizja Kablowa, potrivit cărora „30. Astfel, trebuie să se observe că simpla plată, în ipoteza, a redevenței ipotetice nu poate garanta o reparare în integralitate a prejudiciului real suferit, dat fiind că plata acestei redevențe, prin ea însăși, nu ar asigura nici rambursarea unor eventuale cheltuieli legate de cercetarea și identificarea unor posibile acte de contrafacere, evocate în considerentul (26) al Directivei 2004/48, nici repararea unui posibil prejudiciu moral (a se vedea în această din urmă privință Hotărârea din 17 martie 2016, Liffers, C-99/15, EU:C:2016:173, punctul 26, și nici
plata de dobânzi pentru sumele datorate. (...)”
Din hotărârea sus citată reiese fără echivoc că plata sumei legal datorate nu garantează repararea în integralitate a prejudiciului real suferit de titularii drepturilor de proprietate intelectuală prin încălcarea drepturilor lor.
De altfel, în reglementarea art. 188 alin. 2 lit. a) din Legea 8/1996, prejudiciul include mai multe componente între care, cel puţin, consecințele economice negative produse titularului de drepturi şi beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.
În timp ce câştigul nerealizat de către titularul dreptului este reprezentat de c/val
remuneraţiei echitabile stabilită conform metodologiilor la care se adaugă penalităţi/ dobândă legală, după caz, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor nu se pot limita la c/val aceleiaşi remuneraţii, aşa cum opinează partea pârâtă.
Prin echiparea camerelor cu televizoare cu recepţie TV şi comunicarea publică a
fonogramelor/ prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, partea pârâtă a crescut calitatea serviciilor sale şi a putut pretinde preţuri corespunzătoare clasificării de 3 stele, cu consecinţa previzibilă a unui profit superior faţă de cel obţinut în cazul în care camerele ar fi fost clasificate 2 stele şi care ar putea constitui reperul de determinarea a folosului obţinut pe
nedrept de pârâtă.
Una din apărările pârâtei este aceea că suma legal datorată pentru cele 13 camere
administrate de parte, aşa cum a fost stabilită de reclamantă, este aceeaşi cu suma care ar fi datorată de 13 hoteluri cu câte 50 de camere fiecare.
Instanţa constată că partea invocă un dezechilibru între prejudiciul real suferit de
titularii de drepturi conexe şi modalitatea de stabilire a despăgubirii, susţinerea părţii fiind, în esenţă, aceea că i se impută acelaşi prejudiciu ca cel suferit de titularii de drepturi prin comunicarea publică în 650 de camere (13 unităţi X 50 camere).
Susţinerea părţii este fondată.
Tribunalul reţine că, în situaţia particulară dedusă judecăţii, repararea prejudiciului prin acordarea triplului sumei calculate de reclamantă cu titlu de sumă legal datorată este în dezechilibru cu prejudiciul real suferit de titularii de drepturi.
Particularitatea situaţiei dedusă judecăţii constă în aceea că partea pârâtă administrează 13 unităţi de cazare de tip „camere de închiriat”, fiecare unitate având un singur spaţiu de cazare (cameră).
Tribunalul observă că în cazul în care s-ar pune problema stabilirii remuneraţiei pentru o singură unitate de cazare de tip „camere de închiriat” cu 13 spaţii de cazare (camere), remuneraţia ar fi calculată la suma forfetară stabilită de metodologia incidentă pentru întreaga unitate, adică o singură sumă de 54/ 58 lei/lună pentru toate camerele. Pentru perioada dedusă judecăţii (01.11.2020 – 30.11.2022), remuneraţia totală ar fi de 2.772 lei, iar triplul
remuneraţiei, de 8.316 lei.
În schimb, în situaţia în care utilizatorul administrează efectiv tot 13 camere văzute ca unităţi de cazare distincte, remuneraţia este percepută distinct pentru fiecare cameră, respectiv 54/58 lei/lună X 13 unităţi, în total 36.732 lei, cu triplul remuneraţiei de 110.196 lei.
Tribunalul concluzionează că pentru aceeaşi faptă ilicită – comunicare publică
neautorizată în 13 camere, se pot pretinde despăgubiri substanţial diferite în funcţie de modalitatea de clasificare, respectiv ca 13 unităţi distincte de cazare (fiecare având un singur spaţiu de cazare) sau ca o singură unitate de cazare cu 13 spaţii de cazare.

Această distincţie induce un criteriu arbitrar de stabilire a prejudiciului, fără legătură cu prejudiciul efectiv suferit de titularul dreptului de proprietate intelectuală care, independent de modalitatea de clasificare, este prejudiciat de comunicarea publică în 13 spaţii de cazare (camere).
În susţinerea raţionamentului de mai sus, instanţa are în vedere şi considerentul 31 al Hotărârii CJUE în cauza C - 367/15, potrivit căruia „31. Nu poate fi, desigur, exclus ca, în cazuri excepționale, repararea unui prejudiciu calculată pe baza dublului valorii redevenței ipotetice să depășească atât de clar și considerabil prejudiciul real suferit încât o cerere în acest sens ar putea să constituie un abuz de drept, prohibit de articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/48. Din observațiile formulate de guvernul polonez în ședință reiese însă că, potrivit reglementării aplicabile în litigiul principal, instanța poloneză nu ar fi ținută, într-o
asemenea ipoteză, de cererea titularului dreptului prejudiciat.”
Chiar dacă în cauza sus menţionată, CJUE analizează dezechilibrul dintre prejudiciul efectiv suferit şi repararea acestuia în forma dublului sumei legal datorate, concluzia care transpare fără echivoc din raţionamentul Curţii este aceea a păstrării unui echilibru între prejudiciul efectiv suferit de titularii de drepturi de proprietate intelectuală şi despăgubirile acordate în vederea reparării acestui prejudiciu.
Pe considerentele de mai sus, instanţa reţine că prevederile pct. D11 din Metodologia publicată în baza Deciziei ORDA 120/2016 care stabilesc modul de calcul al remuneraţiei în cazul unităţilor de cazare situate în oraşe, staţiuni turistice, comune şi sate - Hotel, hotel - apartament, apartamente şi camere de închiriat până la 3 stele (inclusiv), până la 50 spaţii de cazare (camere) nu pot fi interpretate în sensul în care conduc la stabilirea unor sume legal datorate diferite pentru aceeaşi activitate de comunicare publică.
În consecinţă, întrucât suma legal datorată pentru o unitate de cazare cu 13 camere este de 54, respectiv 58 lei/ lună, suma legal datorată pentru toate cele 13 spaţii de cazare – camere de închiriat nu poate fi decât tot 54 lei, respectiv 58 lei/ lună, ceea ce conduce la o sumă legal datorată de 2.772 lei pentru întreaga perioadă de referinţă şi la despăgubiri de 8.316 lei calculate ca triplul sumei legal datorate în perioada de referinţă.
Revenind la ultimele două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura de
cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și culpa pârâtei, Tribunalul reține că și acestea sunt îndeplinite, legătura de cauzalitate fiind evidentă, iar culpa pârâtei manifestându-se în forma intenţiei directe.
Drept urmare, pe primul capăt de cerere, constatând îndeplinirea cumulativă a
condițiilor răspunderii civile delictuale, Tribunalul va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.316 lei reprezentând despăgubiri calculate ca triplul sumei legal datorate în perioada de referinţă pentru o unitate de cazare „camere de închiriat” cu 13 spaţii de cazare (camere).
În raport de Decizia nr. 48/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, Tribunalul reține că partea pârâtă nu are obligația să achite TVA aferent debitului principal (triplul remuneraţiilor).
În virtutea principiului libertății contractuale, instanța va respinge capătul al doilea de cerere privind obligarea părții pârâte la încheierea autorizației/ licență neexclusivă cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.
În temeiul art. 453 Cod pr. civ., pentru a determina cheltuielile de judecată datorate reciproc, Tribunalul reţine că deşi acţiunea are două capete de cerere, pentru ambele părţi, miza importantă a procesului este reprezentată de constatarea obligaţiei părţii pârâte de a achită remuneraţia în temeiul răspunderii civile delictuale şi stabilirea sumei datorate cu titlu de despăgubiri. Cel de-al doilea capăt de cerere are o miză considerabil mai redusă pentru reclamantă, obţinerea autorizaţiei – licenţă neexclusivă fiind, în cele din urmă, favorabilă pârâtei.
Instanţa are în vedere şi că soluţia dată primului capăt de cerere valorifică în foarte
mică măsură apărările părţii pârâtei. În fapt, singura apărare valorificată este cea prin care se arată că suma legal datorată pentru cele 13 camere administrate de parte, aşa cum a fost stabilită de reclamantă, este aceeaşi cu suma care ar fi datorată de 13 hoteluri cu câte 50 de camere fiecare.
În consecinţă, Tribunalul va obliga partea pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.120 lei formate din taxa judiciară de timbru – 100 lei, c/val extras RECOM 20 lei şi onorariu avocaţial – 1000 lei (în parte, redus de la 1450 lei), va obliga reclamanta la plata către partea pârâtă a sumei de 4.000 lei reprezentând onorariu avocaţial (redus de la 8.330 lei) urmând ca, în final, să oblige reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.880 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:

Admite in parte cererea formulată de reclamanta ASOCIAŢIA CENTRUL ROMAN
PENTRU ADMINISTRAREA DREPTURILOR ARTIŞTILOR INTERPREŢI cu sediul
procesual ales la .............. în contradictoriu cu pârâta ........SRL, cu sediul ales la CA Palade Bogdan - sector 1, Bucureşti, Sos.Bucuresti - Ploiesti, nr. 15, bl. IRIDEX, et. 2.
In temeiul art. 1349, art. 1357 Cod Civil şi art. 188 alin. 2 lit. b) din Legea 8/1996,
obliga partea parata la plata către reclamanta a sumei de 8.316 lei reprezentând despăgubiri calculate ca triplul sumei legal datorate în perioada de referinţă pentru o unitate de cazare „camere de închiriat” cu 13 spaţii de cazare (camere).
Respinge capătul de cerere privind obligarea părţii parate la încheierea autorizaţiilor/ licenţe neexclusive cu CREDIDAM, ca neîntemeiat.
Obliga parata la plata către reclamanta a sumei de 1.120 lei reprezentând cheltuieli dejudecată, obliga reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi, compensând cheltuielile de judecată datorate reciproc, obligă în final reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.880 lei cu acest titlu.
Cu apel in 30 de zile de la comunicare, ce se depune la Tribunalul Bucureşti, sub
sancţiunea anularii caii de atac.
Pronunţată azi, ........2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.