Ucidere din culpa achitare la Curtea de apel Bucuresti

Ucidere din culpa achitare la Curtea de apel Bucuresti

Decizia penala nr.....

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 417 alin. (2) C.pr.civ., Curtea constată şi reţine următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, Curtea își însușește în totalitate aspectele reținute de către prima instanță, exceptând împrejurările vizând vinovăția inculpatului, element ce va fi prezentat separat.
Astfel, la data de 08.02.2011, orele 11.55, inculpatul a condus vehiculul marca Fiat, model Punto, pe Splaiul Independenţei, către intersecţia dintre Bd. I. C. Brătianu şi Corneliu Coposu deplasându-se ulterior spre Piaţa Sf. Vineri, circulând cu viteză de aproximativ 40-45 de km/oră-viteză la care a ajuns doar după intrarea în intersecţie, în condiţii de trafic normal, carosabil umed şi vizibilitate bună. Intrând în această intersecţie, pe culoarea verde a semaforului destinat şoferilor care veneau din direcţia sa, inculpatul a observat că victima B.D. s-a angajat în traversare, pe culoare roşu a semaforului electric destinat pietonilor, de pe scuarul care desparte sensurile de mers de pe Bd. Corneliu Coposu, urmărind să ajungă pe trotuarul de pe partea cu magazinul Unirea.

Persoana vătămată a traversat bulevardul Corneliu Coposu pe marcajul pietonal pe banda numărul 3, apoi banda numărul 2 și, în momentul în care a ajuns la demarcația dintre banda numărul doi și banda numărul 1 s-a hotărât să se întoarcă din traversare, astfel că s-a întors și a continuat să traverseze. Inculpatul a frânat însă nu a reușit să o evite pe persoana vătămată. Impactul s-a produs pe banda a treia de circulaţie, în apropierea trecerii pentru pietoni, la aproximativ 1,5 m după trecerea pentru pietoni, aşa cum a arătat inculpatul şi cum a reieşit din punctul de vedere întocmit de experţii M.I. şi E.I., neputându-se dovedi că impactul ar fi avut loc pe marcajul pietonal.
Curtea constată că este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a condus având o viteză regulamentară (în rapoartele de expertiză întocmite fiind menționate 42 km/h, 43 km/h, 47 km/h sau 40 km/h) iar victima a traversat neregulamentar strada nerespectând semnificația culorii roșu a semaforului.
În cazul accidentelor rutiere, pentru a se dispune condamnarea inculpatului este imperativ a se constata că acesta a încălcat o obligație legală prevăzută de normele privind circulația rutieră (O.U.G. nr. 195/2002 sau Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002). De altfel acesta este și motivul pentru care întotdeauna accidentele rutiere sunt încadrate juridic în prevederile art. 192 alin. (2) C.pen. privind uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
Culpa fără prevedere sau culpa simplă este acea formă a vinovăţiei făptuitorului, care nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia (criteriu obiectiv, prin raportare la un bonus pater familias care cunoaşte regulile de convieţuire socială) şi putea să-l prevadă (criteriu subiectiv, prin raportare la împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, educaţia, experienţa profesională a făptuitorului).
În jurisprudenţa în această materie s-a arătat că obligaţia de prevedere constituie esenţa criteriului obiectiv de evaluare a existenţei culpei şi presupune existenţa unei obligaţii cutumiare sau reglementate normativ de diligenţă şi prudenţă care îi incumbă inculpatului în vederea evitării producerii unor stări de pericol sau vătămări ale valorilor juridice protejate.
Pe de altă parte, posibilitatea de a prevede constituie esenţa criteriului subiectiv de evaluare a existenţei culpei şi se evaluează în concret atât prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt şi la condiţiile de acţiune cât şi cu referire la calităţile şi particularităţile inculpatului iar nu prin raportare  la un standard abstract al omului dotat cu cele mai bune calităţi motrice sau intelectuale.
Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de previzibilitate. Rezultatul era previzibil şi orice om normal şi atent ar fi trebuit să-l prevadă, astfel încât, făptuitorul dacă ar fi lucrat cu atenţia cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaşte exact urmările posibile ale acţiunii sau inacţiunii sale, în circumstanţele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se va produce.
Aşadar se va putea reţine existenţa culpei în ipoteza în care inculpatul putea în concret să prevadă rezultatul socialmente periculos şi va lipsi în cazurile în care producerea  rezultatului nu era previzibil sau deşi previzibil, era inevitabil.
Cu privire la viteza de deplasare a inculpatului, așa cum s-a arătat, conform tuturor rapoartelor de expertiza efectuate in cauza inculpatul a respectat dispozițiile privind viteza legală maximă pe respectivul sector de drum. De asemenea, cele trei rapoarte de expertiză nu au putut determina dincolo de orice îndoială rezonabilă că la viteza pe care a avut-o, inculpatul ar fi putut preveni comiterea accidentului.

Examinând în concret prevederile legale privind circulația rutieră considerate încălcate de către prima instanță, se constată că în considerentele hotărârii apelate sunt indicate dispozițiile art.35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private)  precum şi cele ale art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă"). Cu privire la dispozițiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, Curtea subliniază că existenţa caracterului preventiv al conduitei inculpatului, constând în adaptarea vitezei în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță, nu trebuie analizată după eveniment, ceea ce ar însemna că odată produs un accident conducătorul auto nu şi-a îndeplinit niciodată aceste obligaţii (şi ar fi întotdeauna culpabil, cel puţin parţial), ci prin raportare la condiţiile anterioare producerii accidentului, care în speţă, nu impuneau reducerea vitezei sub limita legală, nici obiectiv (în lipsa unui indicator care să impună reducerea vitezei pe segmentul de drum respectiv iar inculpatul a intrat în intersecție la culoarea verde a semaforului, pietonilor fiindu-le interzis să traverseze strada deoarece semaforul corespunzător indica culoarea roșie) şi nici subiectiv (conducerea unui autoturism într-o intersecție semaforizată).
Referitor la art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, Curtea reține că atunci când legiuitorul a înțeles să sancționeze încălcarea dispozițiilor legale redate mai sus a făcut-o în mod explicit, cum ar fi situația încălcării prevederilor alineatului 2 al articolului redat, încălcare ce constituie contravenția prevăzută de art. 101 alin. (1) pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2002 rep., sau situația încălcării prevederilor alineatului 1 teza I (comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației), care sunt sancționate de art. 99 alin. (1) pct. 1 O.U.G. nr. 195/2002 rep.

În ceea ce privește obligația de prudență instituită de art. 35 alin. (1) teza II – să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor –, aceasta trebuie supusă interpretării sistematice și logice, prin raportare la celelalte dispoziții referitoare la obligațiile participanților la trafic, la interdicțiile prevăzute expres de legiuitor, nerespectarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere la care face referire agravanta prevăzută de art. 192 alin. (2) C.pen. referindu-se în speță de obligațiile instituite de legiuitor în sarcina tuturor participanților la trafic – conducători auto sau pietoni.
Aceste obligații sunt circumscrise prevederii art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 rep. (Pietonii surprinși și accidentați ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roșie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligații stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condițiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulația prin acel sector), dispoziție care a fost adoptată prin Legea nr. 49/2006.

După cum a arătat și prima instanță pericolul a fost generat de faptul că victima a traversat când semaforul electric indica culoarea roşu pentru pietoni. Aceasta era o persoană în vârstă cu posibilităţi de deplasare mai reduse decât un adult cu o stare de sănătate optimă şi cu alt nivel de orientare în trafic. În opinia Curții, victima ar fi trebuit să conștientizeze posibilitățile aproape inexistente de a traversa în condiții de siguranță. Conduita imprudentă a victimei care a traversat pe culoarea roșie a semaforului, nu s-a asigurat, a apreciat în mod greșit (raportat la particularitățile ei fizice) posibilitățile ei de a ajunge pe cealaltă parte a străzii în condiții de siguranță și apoi s-a întors, reprezintă cauza exclusivă a accidentului.
Nu i se poate  reproșa inculpatului că nu a conștientizat că victima se poate întoarce din mers sau că persoana care traversează neregulamentar este o persoană în vârstă (care are o viteză de deplasare mai redusă) deoarece acesta împrejurări se produc într-o fracțiune de secundă, neputându-i-se imputa unui om diligent că nu a luat în calcul în acest interval de timp toate variabilele care ar putea interveni în lanțul cauzal.

Revenind la art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 se constată că acesta instituie o obligație generală care nu poate conduce prin ea însăși la stabilirea răspunderii penale, deoarece în caz contrar s-ar ajunge ca răspunderea penală să fie obiectivă. Practic, indiferent de situație, s-ar putea invoca că dacă inculpatul ar fi procedat diferit accidentul nu s-ar fi produs. După cum s-a arătat mai sus, respectarea acestei obligații trebuie examinată raportat la elementele de fapt pe care inculpatul le cunoștea la momentul comiterii faptei. Or, în condițiile în care inculpatul a circulat cu viteză legală nu i se poate reproșa că nu a redus viteza mai mult decât impunea legea, neexistând vreo împrejurare care să îl oblige să procedeze în acest sens.
De asemenea, Curtea reamintește că nu s-a putut stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la viteza pe care o avea autoturismul inculpatului, acesta ar fi putut preveni accidentul.
Exemplul prezentat de către prima instanță [dacă s-ar reține că inculpatul nu are nicio culpă în cauză s-ar putea ajunge la interpretarea conform căreia un conducător auto care respectă regimul de viteză, regulile privind prioritatea în trafic sau alte norme specifice poate accidenta un pieton care traversează neregulamentar (de exemplu, pe culoarea roşu a semaforului electric) chiar dacă l-ar fi observat cu o distanţă foarte mare faţă de locul de traversare, sau chiar dacă ar merge cu o viteză mică 20 de km/oră, deşi ar putea cu uşurinţă să adopte măsuri de evitare a unui eventual accident, ceea ce este evident de nepermis.

Legiuitorul nu încurajează indiferenţa sau lipsa de solidaritate în trafic, din contră, având în vedere importanţa integrităţii corporale şi a vieţii pentru o persoană, fiecare participant la trafic este obligat să contribuie la ocrotirea acestora în cazul ivirii unei stări de pericol, dacă poate adopta măsuri la îndemână şi starea de pericol îi este previzibilă] nu este relevant.

Astfel dacă un șofer observă de la o distanță foarte mare un pieton și circulă cu o viteză de 20 km/h atunci pot exista două ipoteze: fie șoferul nu îl observă pe pieton iar acest lucru, raportat la situația existentă, se poate datora exclusiv faptului că șoferul nu se uită la drum și este atent la altceva (aceasta fiind o încălcare distinctă a normelor privind circulația rutieră) fie deși îl vede pe pieton, îl accidentează (într-o astfel de situație, ipoteza ar putea fi analizată din perspectiva unei intenții indirecte de omor, fiind evident că un șofer care se îndreaptă spre pieton de la o distanță mare și nu face nimic să îl evite acceptă producerea decesului).

Cu totul alta este situația în cauză. Inculpatul a văzut victima traversând, a considerat (în mod just) că aceasta are timp să traverseze în condiții de siguranță însă, în mod intempestiv, victima s-a întors, inculpatul nemaiavând timp să frâneze la timp (practic, dacă victima nu s-ar fi întors, accidentul nu s-ar fi produs). Este exagerat a i se pretinde oricărui șofer care vede în fața sa un pieton care traversează ilegal (dar care are timp să o facă fără a fi vătămat) să oprească sau să încetinească pentru că există posibilitatea ca acel pieton să se întoarcă din drum.
Curtea nu poate achiesa la susținerea apărătorului părților civile potrivit căreia inculpatul nu ar fi respectat semnalul de oprire al agentului rutier. În acest sens, Curtea constată că urmărirea penală s-a desfășurat timp de aproape 8 ani, inculpatului reproșându-i-se că nu a avut o conduită prudentă în trafic și că nu a adaptat viteza la condițiile concrete de trafic [art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002].

A reține în sarcina inculpatului pentru prima oară în apel că nerespectarea prevederilor legale care au condus la moartea victimei constă în nerespectarea indicațiilor agentului de poliție din intersecție echivalează cu o acuzație nouă, care nu a făcut obiectul judecății.
Altfel, s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanțiilor procesuale înscrise în lege numai pentru anumite aspecte, pentru ca în final, să se ceară condamnarea prin raportare la alte împrejurări, uneori mai complexe, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu garanții inerente menite să asigure aflarea adevărului și dreptul de apărare al celui judecat, ceea ce ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului procesual penal, precum și obligației înscrise în art.6 pct. 2 din Convenție, potrivit căreia orice persoană arestată trebuie să fie informată asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
De altfel, nici nu se poate stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul nu a respectat indicațiile agentului rutier din intersecție. Fiind audiat în faza de urmărire penală (așadar, în preajma comiterii faptei când amintirea situației de fapt este proaspătă), acesta a arătat că la data de 08.02.2011, în jurul orelor 12.15 se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu în zona Piaţa Unirii, efectuând serviciul de fluidizare a traficului în intersecţia Bd-lui I.C. Brătianu cu Bd. Corneliu Coposu. A arătat că era poziţionat pe Bd. Corneliu Coposu, spre Sf. Vineri, deplasându-se spre intersecţia Sf. Vineri, fiind cu spatele la intersecţia Bd. I.C. Brătianu cu Bd. Corneliu Coposu, iar la un moment dat a auzit un zgomot puternic ce l-a determinat să întoarcă, observând că, după trecerea pentru pietoni din dreptul Magazinului Unirea, la circa 1,5 m se afla căzută pe carosabil o persoană; ajungând la faţa locului, a observat starea victimei şi a luat măsuri pentru ca vehiculul implicat în accident să rămână imobilizat, conservând şi urmele de frânare. A adăugat că vehiculul se afla oprit pe marcaj pietonal, după banda nr. 3, pe sensul de mers către Sf. Vineri, iar în faţa acestuia, la circa 1,5 m se afla căzută victima, tot pe banda nr. 3; a arătat că nu poate preciza direcţia din care a venit vehiculul anterior producerii accidentului şi nici dacă pietonul s-a angajat în traversare la culoarea verde a semaforului pentru pietoni.

De asemenea, nu a observat nici direcţia pietonului anterior impactului, însă, după poziţia victimei este posibil să fi traversat de la dreapta la stânga raportat la direcţia de deplasare a vehiculului condus de şofer. A arătat că dacă inculpatul a condus maşina dinspre Splaiul Independenţei, atunci cu siguranţă pietonul a condus pe culoarea roşu a semaforului electric. La momentul impactului se afla la circa 30 m de acesta, aşa că nu a putut observa culoarea semaforului.
În opinia Curții, este evident că dacă un agent rutier i-ar fi făcut un semnal unui șofer iar ca urmare a nerespectării respectivului semnal s-ar fi produs un accident, acesta ar fi ținut minte această împrejurare și ar fi relatat-o. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că agentul de poliție nu a observat accidentul, or, în mod normal dacă un șofer trece pe lângă un polițist și nu-i respectă semnalul de oprire, acesta din urmă are reflexul de a se întoarce și eventual de a lua măsuri pentru oprirea și sancționarea ulterioară a conducătorului auto (de exemplu, observarea numărului de înmatriculare și anunțarea prin stație).

În condițiile în care  martorul nu a avut nici un motiv să se întoarcă este extrem de probabil (pentru a se dispune condamnarea ar trebui să se stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul nu a oprit la semnalul agentului rutier) ca în realitate inculpatului să nu i se fi făcut nici un semn. Simpla prezență a agentului rutier nu poate constitui o dovadă a faptului că inculpatului i s-ar fi solicitat să oprească (după cum susține avocatul părților civile), fiind de notorietate că de multe ori în zona respectivă polițiștii sunt prezenți doar în scop preventiv.
Concluzionând, instanța de apel apreciază în cauză, culpa în producerea accidentului a aparținut în totalitate victimei, după cum s-a arătat anterior. Neputându-i-se reține vreo culpă inculpatului, instanța va respinge acțiunile civile (nefiind întrunită condiția vinovăției, împrejurare față de care nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală) și solicitările părților civile de acordare a cheltuielilor judiciare.
Față de aceste aspecte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen. Curtea va admite apelurile declarate de inculpatul .....şi partea responsabilă civilmente Sc.... SA împotriva sentinţei penale nr. .... a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, pe care o desfiinţează în totalitate şi, rejudecând:

Curtea,

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pr.pen. va achita pe inculpatul ... pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (1), (2) Codul penal de la 1969 cu art. 5 C.pen.
În baza art. 25 alin. (1) C.pr.pen. respinge, ca nefondate, acţiunile civile formulate de părţile civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, ...
În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond în sumă de 2500 de lei rămân în sarcina acestuia.
În baza art. 276 alin. (6) C.pr.pen. respinge solicitarea părţii civile ... de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate la instanţa de fond în sumă de 14.254,63 lei.
Onorariul avocatului din oficiu pentru inculpat  la instanţa de fond în sumă de 1000 de lei se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei şi rămâne în sarcina statului.
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile....
Obligă părţile civile la plata a câte 100 de lei fiecare reprezentând cheltuieli judiciare avansate în apel, restul cheltuielilor rămân în sarcina statului.
Onorariul avocatului din oficiu pentru inculpatul I.P. în apel în sumă de 869 de lei se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei şi rămâne în sarcina statului.

Sursa: http://portal.just.ro/2/SitePages/jurisprudenta.aspx?id_inst=2